REVIEW „The Hunger Games: Sunrise on the Reaping” – tragedia din spatele celui mai cinic personaj al francizei. Un film bun, cu actori extraordinari, dar care avea nevoie de mai multă acțiune
Am văzut aseară „The Hunger Games: Sunrise on the Reaping” („Jocurile foamei: Răsăritul în ziua extragerii”), la premiera dedicată presei, la invitația Tigrisan Agency și a distribuitorului Forum Film România, în format IMAX.
Am urmărit toate filmele francizei și îmi doresc să citesc și cărțile scrise de Suzanne Collins, cu atât mai mult după experiența acestei noi producții. Filmul mi-a plăcut, însă nu este lipsit de defecte și, pe alocuri, mi-aș fi dorit ca regizorul să exploateze diferit potențialul cinematografic al poveștii.
Povestea lui Haymitch schimbă felul în care privești întreaga franciză
Regizat de Francis Lawrence, „The Hunger Games: Sunrise on the Reaping” este un prequel a cărui acțiune se desfășoară cu 24 de ani înaintea evenimentelor din primul film. Suntem martorii celei de-a 50-a ediții a Jocurilor Foamei, o competiție în care Capitoliul dublează numărul participanților, condamnând 48 de adolescenți, unii chiar copii, să lupte pentru supraviețuire.
Dincolo de premisa brutală, marea reușită a filmului este construcția psihologică a protagonistului. Dacă în producțiile originale Haymitch părea un bărbat sarcastic, alcoolic și profund dezamăgit de lume, acum avem ocazia să înțelegem de unde provin toate aceste mecanisme de apărare.
Este un film dur, nu neapărat prin violența explicită, cât prin cruzimea psihologică și emoțională la care sunt supuse personajele. În plus, universul imaginat de Suzanne Collins rămâne fascinant prin mecanismele politice pe care le explorează: propaganda, manipularea maselor, controlul informației și transformarea suferinței umane în divertisment.
După această vizionare, sunt tentată să revăd primele patru filme, cu o atenție deosebită acordată interacțiunilor dintre Haymitch, Katniss și Peeta.
O distribuție extraordinară, dar o poveste de dragoste care nu m-a convins
Joseph Zada face un rol excelent în pielea tânărului Haymitch Abernathy. Reușește să construiască un personaj credibil, vulnerabil, inteligent și rebel, fără să pară că încearcă să-l imite pe Woody Harrelson. Interpretarea sa are suficientă personalitate pentru a funcționa independent.
Mckenna Grace, în rolul lui Maysilee Donner, este una dintre marile reușite ale distribuției. La fel de convingători sunt Jesse Plemons în rolul lui Plutarch Heavensbee, Elle Fanning în cel al lui Effie Trinket, Kieran Culkin în pielea extravagantului Caesar Flickerman și Ralph Fiennes în rolul președintelui Coriolanus Snow. Din distribuție mai fac parte Glenn Close și Maya Hawke.
În schimb, relația romantică dintre Haymitch și Lenore Dove Baird, interpretată de Whitney Peak, nu m-a convins pe deplin. Nu am simțit acea chimie dintre cei doi actori care să justifice intensitatea emoțională pe care filmul încearcă să o construiască în jurul poveștii lor de dragoste.
Paradoxal, Joseph Zada reușește să transmită mult mai multă emoție prin interpretarea sa individuală decât prin scenele romantice.
Mai multe jocuri, mai multă strategie și mai puțină melodramă
Principala mea nemulțumire legată de noul film „The Hunger Games” este că mi-aș fi dorit să petrec mai mult timp în arenă. Mă interesează enorm componenta strategică a acestei francize: alianțele, ingeniozitatea participanților, capcanele, exploatarea slăbiciunilor adversarilor și instinctul de supraviețuire.
La o durată de două ore și 38 de minute, filmul este deja foarte lung. Cu toate acestea, am avut senzația că anumite momente dramatice au primit prea mult spațiu, în detrimentul secvențelor de acțiune. În afară de 2-3 secvențe de lupte, au fost doar lacrimi…
Nu am citit încă romanul și presupun că realizatorii au încercat să respecte materialul literar. Înțeleg și dificultatea de a condensa o carte întreagă într-un lungmetraj, însă nu consider că fidelitatea față de text trebuie să limiteze libertatea cinematografică. Literatura și cinematografia funcționează după reguli diferite, iar unele modificări pot îmbunătăți dinamica unei producții fără să compromită esența poveștii.
Din punct de vedere vizual, filmul este impresionant. Dacă ai posibilitatea să-l vezi în format IMAX, îți recomand experiența. Amploarea decorurilor, secvențele din arenă și designul sonor justifică alegerea unui ecran cât mai mare.
Per ansamblu, „The Hunger Games: Sunrise on the Reaping” este un film bun, cu o distribuție excepțională și o poveste care îmbogățește considerabil universul francizei. Nu este filmul meu preferat din serie, însă este unul care justifică pe deplin existența unui prequel. Mi-aș fi dorit doar ceva mai puțină melodramă și mai mult din acel joc al inteligenței și al supraviețuirii care m-a făcut să îndrăgesc franciza încă de la început.
Dincolo de micile nemulțumiri, „The Hunger Games: Sunrise on the Reaping” rămâne o producție remarcabilă, construită cu respect pentru universul creat de Suzanne Collins și pentru fanii care îl urmăresc de atâția ani. Este un film care reușește să emoționeze, să ofere o nouă dimensiune unor personaje deja îndrăgite și să demonstreze că această franciză încă are multe povești valoroase de spus. Mai mult decât atât, finalul filmului rezervă o surpriză foarte frumoasă, care mi-a adus zâmbetul pe buze și pe care sunt convinsă că fanii seriei o vor aprecia din plin. Nu voi da spoilere, însă îți recomand să descoperi singur acel moment pe marele ecran.
Filmul poate fi văzut în cinematografele din România în avanpremieră din 18 noiembrie 2026, fiind distribuit de Forum Film România, cu lansarea oficială pe 20 noiembrie.