REVIEW „Seven Veils”, drama tulburătoare de pe HBO Max, cu Amanda Seyfried. Un film dur despre traume, durere și trecutul de care nu poți fugi

REVIEW „Seven Veils”, drama tulburătoare de pe HBO Max, cu Amanda Seyfried. Un film dur despre traume, durere și trecutul de care nu poți fugi
RECENZIE
foto - IMDB
Ozana Mazilu
Google Urmărește pe Google
Sunt filme care te emoționează printr-o poveste dramatică, printr-un moment sfâșietor sau printr-un final care îți dă lacrimile. Și sunt filme precum „Seven Veils”, care nu au nevoie de un asemenea moment pentru a te face să te simți inconfortabil. Durerea există aproape permanent, uneori la vedere, alteori ascunsă în privirile personajelor, în tăcerile lor sau în lucrurile pe care nu au curajul să le spună.

Disponibil pe HBO Max, „Seven Veils” este un film greu din punct de vedere emoțional, dur și apăsător, dar și unul foarte bun. Nu este genul de producție pe care o urmărești pentru a te relaxa și nici nu încearcă să îți ofere răspunsuri simple. Dimpotrivă, te obligă să privești în față consecințele traumelor din copilărie, relațiile construite pe dezechilibre de putere și felul în care trecutul continuă să ne controleze chiar și atunci când avem impresia că l-am depășit.

Regizat și scris de Atom Egoyan, cineastul din spatele unor filme precum The Sweet Hereafter și Chloe, „Seven Veils” o readuce pe Amanda Seyfried într-un rol complicat, vulnerabil și extrem de solicitant. Iar actrița demonstrează, încă o dată, că poate transmite enorm fără să rostească prea multe cuvinte.

O operă, amintiri dureroase și o femeie care încearcă să își recupereze viața

Povestea o urmărește pe Jeanine (Amanda Seyfried), o regizoare de teatru care revine în lumea operei pentru a pune din nou în scenă „Salome”, celebra lucrare a compozitorului Richard Strauss, inspirată de piesa lui Oscar Wilde. Producția îi aparținuse mentorului său, Charles, un bărbat care a avut o influență profundă asupra vieții și carierei sale.

Numai că ceea ce ar trebui să fie o provocare profesională se transformă într-o confruntare dureroasă cu propriul trecut. Pe măsură ce repetițiile avansează, Jeanine începe să retrăiască amintiri pe care le ținuse îngropate ani întregi. Relația cu tatăl său, Harold (Ryan McDonald), și cea cu fostul mentor capătă semnificații tot mai tulburătoare, iar granița dintre spectacol și viața personală devine din ce în ce mai fragilă.

În paralel, nici prezentul ei nu este deloc liniștit. Relația cu soțul său, Paul (Mark O’Brien), trece printr-o criză, în timp ce responsabilitățile față de fiica lor, Lizzie (Maya Misaljevic), și problemele familiale amplifică presiunea pe care Jeanine o resimte.

Mi s-a părut interesant modul în care Egoyan construiește această poveste fără să transforme trauma într-un simplu instrument dramatic. Nu avem un personaj care își amintește ceva dureros și apoi găsește miraculos o soluție. Avem o femeie care încearcă să funcționeze, să muncească, să își păstreze controlul și să pară puternică, în timp ce interiorul ei se destramă.

Amanda Seyfried oferă una dintre cele mai tulburătoare interpretări ale sale

Amanda Seyfried este, fără îndoială, elementul central al filmului. Interpretarea ei nu se bazează pe crize spectaculoase sau pe monologuri dramatice, ci mai ales pe felul în care reușește să transmită o suferință permanentă. Jeanine pare adesea prezentă fizic, dar undeva foarte departe cu gândul, captivă într-o realitate pe care ceilalți nu o pot înțelege complet.

Mi-a plăcut foarte mult această abordare. Seyfried nu încearcă să transforme personajul într-o victimă perfectă, care să îți câștige automat simpatia. Jeanine poate fi dificilă, distantă, uneori nedreaptă cu oamenii din jurul ei. Tocmai aceste imperfecțiuni o fac credibilă. Trauma nu transformă automat un om într-o persoană mai bună, mai răbdătoare sau mai ușor de iubit.

Distribuția secundară contribuie și ea la atmosfera tensionată. Rebecca Liddiard o interpretează pe Clea, Douglas Smith îl joacă pe Luke, iar Vinessa Antoine apare în rolul lui Rachel. Personajele lor fac parte din universul profesional în care Jeanine încearcă să își păstreze autoritatea, în timp ce propriile vulnerabilități devin tot mai greu de ascuns.

Un alt element important este prezența sopranei Ambur Braid în rolul Salomeei. Spectacolul de operă nu reprezintă doar decorul poveștii, ci devine o oglindă a suferinței protagonistei, a relațiilor de putere și a dorințelor care pot ajunge să distrugă vieți.

Un film despre durere, abuz și lucrurile care nu dispar niciodată cu adevărat

Ceea ce mi s-a părut cel mai puternic la „Seven Veils” este felul în care vorbește despre durere fără să o romantizeze. Filmul explorează abuzul, manipularea emoțională, trauma familială și modul în care relațiile cu oamenii care ar trebui să ne protejeze pot deveni sursa celor mai adânci răni.

Există câteva secvențe foarte greu de privit, nu neapărat prin ceea ce arată explicit, ci prin ceea ce sugerează. Imaginile din copilăria lui Jeanine, filmate de tatăl ei, capătă treptat o semnificație profund neliniștitoare. Mi se pare că tocmai aici filmul funcționează cel mai bine: nu trebuie să arate totul pentru ca spectatorul să înțeleagă cât de grav poate fi ceea ce s-a întâmplat.

Este interesant și modul în care regizorul folosește opera „Salome” ca metaforă pentru dorință, control și violență. Muzica lui Richard Strauss, decorurile teatrale și imaginile din spectacol creează o atmosferă aproape sufocantă, în care frumusețea artistică și brutalitatea emoțională coexistă.

Totuși, nu pot spune că filmul este perfect. Uneori, Egoyan introduce atât de multe teme și conflicte, încât povestea devine puțin încărcată. Anumite personaje secundare ar fi meritat mai mult spațiu, iar unele situații rămân insuficient dezvoltate. Dar, în ciuda acestor probleme, experiența emoțională rămâne puternică.

Într-o perioadă în care platformele de streaming sunt pline de thrillere construite în jurul unor răsturnări spectaculoase de situație, „Seven Veils” alege o altă direcție. La fel ca alte producții care explorează traumele familiale și consecințele abuzului, filmul este interesat mai ales de rănile care rămân după ce evenimentele traumatizante s-au încheiat.

Verdict: „Seven Veils” este un film bun, dar deloc ușor de privit

Am terminat „Seven Veils” cu un sentiment de tristețe și apăsare. Nu este un film care să îți ofere satisfacția unui final convențional sau impresia că toate problemele personajelor au fost rezolvate. Și cred că nici nu ar fi fost potrivit. Unele experiențe nu pot fi șterse, iar vindecarea nu se produce automat doar pentru că ai găsit curajul să vorbești despre ele.

Mi-a plăcut filmul, în special pentru interpretarea Amandei Seyfried și pentru curajul de a aborda o temă atât de sensibilă fără să o simplifice. Este o dramă psihologică matură, inteligentă și, în anumite momente, devastatoare emoțional. Nu cred că va fi pe gustul tuturor, mai ales al celor care își doresc o poveste clară, cu un ritm alert și un deznodământ reconfortant.

Dacă ți-au plăcut producțiile intense, precum „Sinners”, sau dramele familiale despre secrete și vinovăție, „Seven Veils” merită atenția ta, chiar dacă propune o experiență cinematografică diferită.

Pentru mine, este un film bun, poate chiar foarte bun în anumite secvențe, care are meritul de a nu transforma durerea într-un spectacol ieftin. Iar Amanda Seyfried este suficient de convingătoare încât să te facă să simți aproape fizic povara personajului său.

„Seven Veils” nu este un film pe care l-aș revedea prea curând, tocmai pentru că este atât de apăsător. Dar este unul pe care mă bucur că l-am văzut. Uneori, un film bun nu trebuie să te facă fericit, ci doar să te facă să simți ceva autentic. Iar acesta reușește.

Playtech Icon
Playtech
Descarcă gratuit aplicația Playtech.ro din Google Play
Descarca
×