REVIEW „Primetime”, cu Robert Pattinson, un film dur, inspirat dintr-o poveste reală șocantă. O interpretare de Oscar, dar filmul nu m-a devastat așa cum mă așteptam

Există filme care te lasă fără cuvinte, care te urmăresc zile întregi după ce le-ai văzut și care îți provoacă un disconfort aproape imposibil de explicat. Din tot ce auzisem despre „Primetime”, eram convinsă că voi avea parte de o asemenea experiență. Noul thriller psihologic produs de A24, cu Robert Pattinson în rolul principal, a fost înconjurat de laude, discuții despre Oscar și promisiunea unei povești atât de tulburătoare, încât va fi greu de uitat.

Și da, „Primetime” este un film dur. Uneori chiar greu de privit, mai ales când realizezi că ororile prezentate pe ecran își au originea în evenimente reale. Numai că, după toată reclama de care a beneficiat, mă așteptam să mă șocheze mult mai tare. Să mă devasteze emoțional, să mă facă să mă gândesc obsesiv la ceea ce tocmai văzusem. Nu s-a întâmplat neapărat asta.

Nu este un film prost, nici pe departe. Robert Pattinson joacă excelent, regia are personalitate, iar subiectul este extrem de puternic. Dar, pentru mine, există o diferență între un film care îți provoacă repulsie prin ceea ce prezintă și unul care reușește să te distrugă emoțional. „Primetime” a reușit mai degrabă prima variantă.

Povestea reală din spatele filmului „Primetime” este mai tulburătoare decât orice scenariu

Regizat de Lance Oppenheim, după un scenariu semnat de Ajon Singh, „Primetime” ne transportă în America anului 2006, în culisele emisiunii „To Catch a Predator”, un segment al celebrului program „Dateline NBC”. Robert Pattinson îl interpretează pe Chris Hansen, jurnalistul care a devenit cunoscut pentru confruntările televizate cu bărbați suspectați că încercau să întrețină relații sexuale cu minori.

Metoda era simplă și terifiantă: adulții comunicau online cu persoane despre care credeau că sunt copii, dar care, în realitate, erau voluntari sub acoperire. Când acceptau să se întâlnească, erau întâmpinați de Hansen, de camerele de filmat și, în multe cazuri, de poliție. Totul devenea spectacol televizat, iar milioane de americani urmăreau umilirea publică a suspecților.

Filmul se concentrează asupra unui caz real din noiembrie 2006, când procurorul adjunct Bill Conradt, interpretat de Alex Winter, a fost vizat de o asemenea operațiune în Texas. După ce acesta nu s-a prezentat la locul întâlnirii, poliția s-a deplasat la domiciliul său, însoțită de echipa de televiziune. Conradt s-a sinucis înainte de a putea fi confruntat de Hansen. Incidentul a provocat controverse majore privind limitele jurnalismului și transformarea justiției în divertisment. Povestea a fost documentată inclusiv într-o investigație publicată de Esquire. Filmul dramatizează însă evenimentele și nu trebuie confundat cu o reconstituire documentară.

Aici apare și cea mai interesantă întrebare a filmului: când încetează jurnalismul să mai fie despre adevăr și începe să fie despre audiență? Cât de departe poți merge în numele unei cauze juste, înainte să devii tu însuți parte a problemei?

Robert Pattinson este extraordinar, dar filmul nu reușește să fie atât de devastator pe cât promite

Pattinson construiește un Chris Hansen fascinant și respingător în egală măsură. Este carismatic, obsedat de succes, manipulator și din ce în ce mai incapabil să distingă între misiunea jurnalistică și propria nevoie de celebritate. Actorul controlează excelent gesturile, privirile și schimbările de ton, transformând un prezentator de televiziune într-un personaj aproape monstruos.

Nici distribuția secundară nu dezamăgește. Merritt Wever o interpretează excelent pe producătoarea Andie Bender, Skyler Gisondo este Dan Plum, tânărul folosit drept momeală în operațiunile televizate, iar Phoebe Bridgers, Matthew Maher, Bokeem Woodbine și Anna Faris completează un ansamblu foarte solid. În special Gisondo reușește să transmită disconfortul psihologic al unui om prins într-un mecanism care începe să-l consume.

Din punct de vedere vizual, Oppenheim construiește o atmosferă apăsătoare, cu lumini artificiale, cadre claustrofobice și un contrast permanent între aparența respectabilă a televiziunii americane și mizeria morală din spatele camerelor. Unele secvențe sunt realmente greu de suportat.

Și totuși, aici apare marea mea problemă cu „Primetime”. Filmul pare atât de preocupat să fie șocant, întunecat și provocator, încât pierde ceva esențial: impactul emoțional. M-a făcut să mă simt inconfortabil, dar nu m-a răvășit. Am înțeles tragedia, am apreciat interpretările, însă nu am simțit acea lovitură devastatoare pe care o așteptam.

Tom Cruise rămâne favoritul meu pentru Oscar. Poate John Malkovich să schimbe asta?

Inevitabil, am ajuns să compar interpretarea lui Pattinson cu cea a lui Tom Cruise din „Digger”, filmul lui Alejandro G. Iñárritu. Și, deși Pattinson este extraordinar, Cruise m-a impresionat mult mai mult.

„Digger” m-a atins mai profund, m-a surprins și mi-a oferit o experiență cinematografică pe care încă nu am reușit să o uit. Cruise, în rolul odiosului Digger Rockwell, mi s-a părut absolut genial. A reușit să mă facă să detest personajul, dar să ador fiecare minut al interpretării sale.

Nu am văzut încă „Wild Horse Nine”, filmul lui Martin McDonagh cu John Malkovich, așa că nu pot spune dacă acesta îl va întrece pe Cruise în preferințele mele pentru Oscarul din 2027. Mai ales că Malkovich a câștigat deja Cupa Volpi pentru interpretarea sa. Dar, dintre performanțele pe care le-am văzut până acum, Cruise rămâne favoritul meu.

În final, „Primetime” este un film bun, curajos și incomod, susținut de un Robert Pattinson aflat într-o formă actoricească impresionantă. Merită văzut și discutat, mai ales pentru întrebările incomode pe care le ridică despre justiție, televiziune și exploatarea tragediei umane.

Doar că eu mă așteptam la mai mult. Nu neapărat la mai multă violență sau la scene mai explicite, ci la un film care să mă urmărească mult timp după genericul de final. „Primetime” m-a tulburat pe moment, dar nu m-a devastat. Iar pentru o poveste atât de cumplită, diferența contează enorm.