REVIEW Clayface – Când frumusețea putrezește, iar monstrul de sub piele prinde viață. Un coșmar cinematografic de o frumusețe grotescă

Nu mă așteptam ca unul dintre cele mai bune filme horror ale anului să vină tocmai din universul DC. Și totuși, „Clayface” a reușit să mă surprindă într-un mod extrem de plăcut. Este brutal, tulburător, uneori dezgustător, dar și surprinzător de emoționant. Un film care mi-a amintit imediat de „The Substance”, nu doar prin transformările fizice grotesce, ci și prin felul în care vorbește despre frumusețe, identitate și disperarea de a rămâne relevant într-o lume obsedată de aparențe.

Regizat de James Watkins și distribuit în cinematografele din România de Vertical Entertainment, „Clayface” a avut premiera pe 23 octombrie 2026. Și spun de la început că mi-a plăcut enorm. Nu trebuie să fii fan Batman sau să cunoști universul DC ca să te bucuri de el. Dimpotrivă, cred că funcționează excelent ca film horror de sine stătător, cu o poveste foarte bună și efecte vizuale care mi-au întrecut așteptările.

O poveste despre frumusețe, obsesie și pierderea propriei identități

În centrul poveștii se află Matt Hagen, interpretat excelent de Tom Rhys Harries. Matt este un actor în plină ascensiune, care a reușit să scape de trecutul dificil din Gotham și să își construiască o carieră la Hollywood. Totul se prăbușește însă când o confruntare cu un gangster local îl lasă cu fața desfigurată.

Pentru un actor care trăiește din imaginea sa, pierderea chipului înseamnă aproape pierderea întregii existențe. Cariera, relațiile, încrederea în sine, toate dispar. Disperat, Matt acceptă un tratament medical experimental care promite să îi redea înfățișarea. Numai că rezultatele sunt mult mai complicate decât și-ar fi imaginat.

Nu vreau să dezvălui prea multe, pentru că tocmai descoperirea treptată a transformărilor face filmul atât de captivant. Pot spune însă că povestea devine din ce în ce mai întunecată, iar granița dintre victimă și monstru începe să dispară.

Mi-a plăcut enorm felul în care filmul construiește această degradare. Nu avem un personaj negativ clasic, care face lucruri îngrozitoare doar pentru că este rău. Avem un om distrus, disperat să își recupereze viața, care ajunge să piardă și ceea ce îi mai rămăsese din propria umanitate.

Actorii sunt extraordinari, iar Tom Rhys Harries duce filmul în spate

Tom Rhys Harries este, fără îndoială, una dintre marile surprize ale filmului. Reușește să transmită vulnerabilitate, furie, disperare și, treptat, o instabilitate tot mai înfricoșătoare. Este genul de interpretare care te face să empatizezi cu un personaj chiar și atunci când începe să ia decizii cumplite.

Naomi Ackie, în rolul doctoriței Caitlyn Corr, este la fel de convingătoare. Personajul său are propriile conflicte și ajunge să fie prins într-o situație în care fascinația științifică, compasiunea și sentimentele personale se amestecă periculos.

Max Minghella îl interpretează pe detectivul John Borrelli, logodnicul lui Caitlyn, iar David Dencik intră în pielea gangsterului Markos Szabo, omul care declanșează tragedia protagonistului. Din distribuție mai face parte și Eddie Marsan, un actor care reușește aproape întotdeauna să dea greutate personajelor sale.

Mi-a plăcut că niciunul dintre actorii principali nu pare să joace într-un film convențional cu supereroi. Interpretările sunt ancorate în realitate, ceea ce face elementele fantastice și mai tulburătoare.

Un body horror excelent, care mi-a amintit de The Substance

Dacă ți-a plăcut „The Substance”, filmul cu Demi Moore despre obsesia pentru frumusețe, cred că „Clayface” merită neapărat văzut.

Cele două producții au multe în comun. Ambele urmăresc personaje care încearcă să își repare corpul pentru a se conforma unor standarde imposibile. Ambele transformă această obsesie într-un coșmar fizic. Și ambele folosesc imagini șocante pentru a spune ceva despre societatea în care trăim.

Efectele din „Clayface” sunt absolut spectaculoase. Pielea, mușchii și întregul corp al protagonistului ajung să se comporte într-un mod nefiresc, iar unele secvențe sunt de-a dreptul greu de privit. Dar tocmai asta mi-a plăcut. Filmul nu se teme să fie grotesc.

Regizorul James Watkins, cunoscut pentru „Eden Lake” și „Speak No Evil”, știe foarte bine cum să construiască tensiunea. Nu se bazează exclusiv pe sperieturi bruște, ci pe o senzație permanentă că ceva îngrozitor urmează să se întâmple.

Merită lăudate și imaginea semnată de Rob Hardy, atmosfera întunecată a Gothamului și coloana sonoră compusă de Volker Bertelmann. Toate contribuie la un film apăsător, dar extrem de captivant.

Clayface există în benzile desenate DC? Cât de fidel este filmul?

Da, iar aici lucrurile devin foarte interesante. Clayface este unul dintre cei mai vechi adversari ai lui Batman. Prima versiune a personajului, Basil Karlo, a apărut în „Detective Comics” #40, în 1940. Era un actor care devenea criminal, fără să aibă inițial puterile supranaturale asociate astăzi cu personajul.

Matt Hagen, protagonistul filmului, este al doilea Clayface din istoria DC și a debutat în „Detective Comics” #298, în 1961. În benzile desenate originale, acesta dobândește capacitatea de a-și modifica forma corpului prin contactul cu o substanță misterioasă.

Filmul păstrează numele, puterile și tragedia personajului, dar modifică substanțial povestea de origine. Cea mai importantă inspirație vine din „Batman: The Animated Series”, mai exact din povestea „Feat of Clay”, unde Matt Hagen este tot un actor desfigurat care recurge la un tratament pentru a-și recupera chipul.

Mi se pare o alegere foarte inspirată. Filmul respectă esența personajului, dar îi oferă suficientă libertate pentru a construi o poveste matură, accesibilă și celor care nu au citit vreodată o bandă desenată DC.

O echipă de creatori care demonstrează că DC poate face și altceva

Scenariul este semnat de Mike Flanagan, cunoscut pentru „The Haunting of Hill House”, „Midnight Mass” și „Doctor Sleep”, alături de Hossein Amini. Este o combinație care explică destul de bine echilibrul dintre horror, dramă și thriller psihologic.

Printre producători se numără Matt Reeves, Lynn Harris, James Gunn și Peter Safran. Implicarea lor arată că DC Studios este dispus să experimenteze cu povești și genuri foarte diferite. Așa cum scriam anterior despre direcția horror a noului Clayface, filmul se îndepărtează radical de formula obișnuită a blockbusterelor cu supereroi.

Și cred că tocmai aici se află marele său merit. Nu încearcă să pregătească obsesiv următorul film, nu are nevoie de apariții spectaculoase ale unor personaje celebre și nici nu sacrifică povestea pentru a construi un univers cinematografic.

Într-o perioadă în care filmele și serialele DC încearcă să își găsească o nouă identitate, „Clayface” demonstrează cât de interesant poate deveni acest univers atunci când creatorii au libertatea să riște.

Pentru mine, „Clayface” este unul dintre cele mai reușite filme horror ale lui 2026 și una dintre cele mai bune surprize cinematografice ale anului. Are actori foarte buni, o poveste care te ține conectat, efecte impresionante și suficientă substanță emoțională încât să rămână cu tine și după genericul de final.

Mi-a plăcut enorm. Iar dacă ar trebui să îl descriu într-o singură frază, aș spune că este ceea ce obții atunci când universul Batman întâlnește „The Substance” și horrorul lui David Cronenberg. Și rezultatul este excelent.