REVIEW „Doctor Sleep” pe Netflix – continuarea lui „The Shining” are o Rebecca Ferguson impecabilă, dar i-a lipsit tocmai horrorul care m-a făcut să iubesc originalul

Danny Torrance a crescut, dar demonii de la hotelul Overlook nu l-au părăsit

Povestea se desfășoară la aproximativ 40 de ani după evenimentele din „The Shining”. Danny Torrance, copilul care a supraviețuit coșmarului de la hotelul Overlook, este acum adult și este interpretat de Ewan McGregor. Numai că experiențele traumatizante din copilărie nu au dispărut odată cu trecerea timpului. Danny, devenit Dan, se luptă cu alcoolismul, cu amintirile tatălui său violent și cu abilitățile paranormale pe care nu și le-a dorit niciodată.

Mi-a plăcut alegerea lui McGregor pentru rol. Actorul reușește să construiască un personaj obosit, vulnerabil și permanent bântuit de trecut. Nu este un erou clasic, ci un om care încearcă să supraviețuiască propriilor demoni. Iar această abordare funcționează, mai ales dacă îți amintești copilul îngrozit din filmul lui Kubrick.

Lucrurile se complică atunci când Dan intră în contact cu Abra Stone, o adolescentă interpretată de Kyliegh Curran, care posedă aceeași capacitate paranormală, numită „strălucirea” (the shining), dar la un nivel mult mai puternic. Abra devine ținta unui grup misterios, True Knot, ai cărui membri se hrănesc cu energia psihică a copiilor înzestrați cu astfel de puteri, încercând să își prelungească existența.

Aici intervine Rose the Hat, interpretată de Rebecca Ferguson, lidera grupului și, după părerea mea, cel mai interesant personaj din întregul film.

Rebecca Ferguson este impecabilă și aproape că fură tot filmul

Cred că am mai spus-o și o voi spune de fiecare dată când am ocazia: Rebecca Ferguson este o actriță extraordinară. Mi-a plăcut enorm în serialul „Silo” de pe Apple TV, despre care am scris pe larg în review-ul sezonului 3 de pe Playtech, iar în „Doctor Sleep” mi-a confirmat încă o dată cât de versatilă este.

Dacă în „Silo” o interpretează pe Juliette Nichols, o femeie încăpățânată, inteligentă și gata să se lupte cu un întreg sistem, aici o vedem într-o ipostază complet diferită. Rose the Hat este seducătoare, manipulatoare, crudă și terifiant de calmă. Nu are nevoie să țipe sau să facă gesturi exagerate pentru a transmite că este extrem de periculoasă. Uneori, un simplu zâmbet este suficient.

Ferguson are o prezență magnetică, iar scenele în care apare sunt printre cele mai bune din film. Mi-a plăcut foarte mult felul în care își construiește personajul, alternând între o aparentă blândețe și o cruzime aproape imposibil de privit. Rose este genul de antagonist care te fascinează, deși știi foarte bine că ar trebui să îl urăști.

Și Kyliegh Curran merită apreciată pentru interpretarea Abrei, mai ales în scenele în care personajul său începe să își înțeleagă și să își controleze puterile. Interacțiunile dintre Abra și Rose sunt mult mai interesante decât m-aș fi așteptat, iar confruntările lor psihice oferă câteva dintre cele mai creative momente ale poveștii.

Din distribuție mai fac parte Cliff Curtis, în rolul lui Billy Freeman, prietenul lui Dan, Zahn McClarnon, care îl interpretează pe Crow Daddy, mâna dreaptă a lui Rose, și Emily Alyn Lind, în rolul lui Snakebite Andi. Fiecare contribuie la dezvoltarea acestei lumi supranaturale, chiar dacă nu toate personajele beneficiază de suficient timp pentru a deveni memorabile.

O oră și ceva de introducere pentru un horror care nu prea sperie

Aici ajung la principala mea nemulțumire. „Doctor Sleep” are aproximativ două ore și jumătate, iar eu am simțit că prima oră și ceva este, practic, o introducere foarte lungă. Înțeleg perfect nevoia de a construi personajele, de a explica universul și de a arăta ce s-a întâmplat cu Danny Torrance după experiența de la Overlook. Numai că, la un moment dat, începeam să mă întreb când o să înceapă efectiv filmul horror pentru care venisem.

Mike Flanagan preferă să dezvolte relațiile dintre personaje și să exploreze teme precum trauma, dependența, moartea și recuperarea psihologică. Nu este nimic greșit în asta. Dimpotrivă, sunt elemente care pot transforma un horror într-un film mult mai profund. Problema este că eu așteptam și acea atmosferă apăsătoare, neliniștitoare, care a făcut din „The Shining” unul dintre filmele mele preferate ale genului.

În „The Shining”, Kubrick reușea să te sperie cu un coridor gol, cu o ușă închisă sau cu un cadru care părea să dureze puțin prea mult. Hotelul Overlook devenea el însuși un personaj, iar tensiunea era prezentă aproape permanent. Nu aveai nevoie de explicații despre fiecare fenomen paranormal. Tocmai necunoscutul făcea totul atât de înfricoșător.

În schimb, „Doctor Sleep” explică mult, construiește o mitologie destul de elaborată și se apropie uneori mai mult de un thriller supranatural sau chiar de un fantasy întunecat decât de horrorul psihologic pe care îl așteptam.

Există, ce-i drept, o secvență deosebit de tulburătoare care implică un copil interpretat de Jacob Tremblay. Este una dintre puținele scene care mi-au provocat cu adevărat disconfort, dar mai degrabă prin cruzime decât prin frică. Și cred că aici este diferența importantă: un film poate fi violent, brutal sau deranjant fără să fie neapărat înfricoșător.

Ultimul sfert de film mi-a oferit, în sfârșit, atmosfera pe care o așteptam

Fără să dau spoilere majore, lucrurile devin considerabil mai interesante în ultima parte a filmului, când povestea începe să se reconecteze vizual și emoțional cu universul din „The Shining”. Atunci am simțit, în sfârșit, că mă uit la continuarea filmului lui Kubrick.

Apar imagini familiare, locuri încărcate de amintiri și acea senzație de pericol care lipsea din mare parte din poveste. Flanagan recreează cu multă atenție estetica originalului, de la decoruri și mișcările camerei până la anumite detalii sonore. Coloana muzicală semnată de The Newton Brothers contribuie și ea la sentimentul de întoarcere într-un coșmar cunoscut.

Din punct de vedere vizual, filmul este foarte bine realizat. Directorul de imagine Michael Fimognari construiește cadre elegante, iar secvențele care ilustrează puterile paranormale ale personajelor sunt creative și spectaculoase. Tocmai de aceea mi-aș fi dorit ca filmul să exploateze mai mult această latură întunecată încă de la început.

Mi-a plăcut și faptul că Flanagan încearcă să ofere o încheiere emoțională poveștii lui Danny Torrance. Nu se limitează la nostalgia pentru filmul original, ci încearcă să spună ceva despre confruntarea cu trecutul, despre traumele moștenite și despre posibilitatea de a nu repeta greșelile părinților.

Totuși, oricât de bine ar funcționa acest final, pentru mine nu a fost suficient ca să compenseze ritmul lent și lipsa tensiunii horror din prima parte.

Verdict: un sequel decent, cu o Rebecca Ferguson extraordinară, dar departe de „The Shining”

Cred că cea mai mare problemă a lui „Doctor Sleep” este, paradoxal, faptul că este continuarea unui film atât de bun. Poate că, dacă l-aș fi privit ca pe o poveste supranaturală independentă, l-aș fi apreciat mai mult. Însă este aproape imposibil să nu îl compar cu „The Shining”, mai ales când el însuși își construiește o parte importantă din identitate în jurul acestuia.

Stanley Kubrick a realizat un horror psihologic care încă funcționează extraordinar de bine la peste patru decenii de la lansare. Mike Flanagan, în schimb, a făcut un film mai preocupat de personaje, explicații și vindecarea traumelor decât de a speria publicul. Sunt două abordări diferite și pot aprecia intenția regizorului, chiar dacă rezultatul nu m-a convins pe deplin.

Mi-au plăcut Ewan McGregor și Kyliegh Curran, mi-a plăcut construcția universului supranatural și mi-a plăcut în mod special ultimul sfert al filmului. Dar Rebecca Ferguson este, fără discuție, motivul principal pentru care aș recomanda „Doctor Sleep”. Este impecabilă, ca de fiecare dată, și reușește să facă din Rose the Hat un antagonist mult mai memorabil decât filmul în ansamblu.

În concluzie, nu regret că am revăzut „Doctor Sleep” pe Netflix. Este un film bunicel, cu destule calități încât să merite o vizionare, mai ales dacă ai iubit „The Shining” și vrei să afli ce s-a întâmplat cu Danny Torrance. Dar, dacă intri cu așteptarea de a retrăi spaima pe care ai simțit-o la hotelul Overlook, s-ar putea să fii dezamăgit.

Eu, una, nu am fost nici pe departe la fel de speriată. Și poate că tocmai asta mi-a lipsit cel mai mult: sentimentul acela că, după ce se termină filmul, parcă nu îți mai vine să stingi lumina.