O specie tropicală de papagali se înmulțește în România: cum ajunge Micul Alexandru să reziste iernii

Într-o iarnă în care orașele par mai degrabă gri decât verzi, apariția unor păsări cu penaj intens, tropical, poate părea un accident de decor. Totuși, pentru tot mai multe locuri din România, „exoticul” începe să devină parte din peisajul obișnuit, nu doar o întâmplare de weekend surprinsă în câteva fotografii.

Povestea nu e despre o pasăre rătăcită, ci despre semnele discrete ale unei schimbări mai mari: ierni mai blânde, microclimate urbane și o natură care își rescrie regulile de la un sezon la altul. Iar exemplul cel mai vizibil, în ultimele luni, vine din Galați, conform StirileProTV.

La Grădina Botanică din Galați, o colonie de papagali „Micul Alexandru” (cunoscut și ca ring-necked parakeet, Psittacula krameri) a crescut vizibil în ultimii ani. Dacă inițial erau observați doar doi-trei, acum numărul ar fi ajuns în jur de 15 exemplare, iar prezența lor a devenit suficient de constantă încât să nu mai poată fi pusă pe seama unei simple coincidențe.

Detaliul care a atras atenția nu e doar culoarea lor, ci rezistența la frig. În zona Galațiului s-au înregistrat episoade de temperaturi negative serioase, inclusiv în jur de -12°C, iar păsările au trecut peste ele fără semne evidente că ar fi în pragul colapsului. În declarațiile adunate din teren, observațiile merg în aceeași direcție: s-au adaptat și revin frecvent în aceeași zonă.

Vezi și:

Cum funcționează drona marină MAGURA V5. Este una dintre cele mai avansate arme navale și poate parcurge până la 800 de kilometri

Cum au ajuns acolo? Scenariul considerat cel mai plauzibil rămâne cel întâlnit și în alte orașe europene: fie au evadat, fie au fost eliberați. Specia e populară ca pasăre de colivie, dar e descrisă drept zgomotoasă și dificil de îngrijit, ceea ce crește probabilitatea abandonului atunci când entuziasmul inițial dispare.

În plus, comportamentul lor îi ajută: cuibăresc în scorburi, iar asta le oferă un adăpost mai stabil termic decât o ramură expusă vântului. Într-un oraș, unde există arbori maturi, parcuri și hrană disponibilă, direct sau indirect, „Micul Alexandru” găsește exact tipul de infrastructură de care are nevoie ca să treacă de la supraviețuire la înmulțire.

Ierni mai blânde, orașe mai calde: rețeta aclimatizării

De ce tocmai acum pare că se „prinde” mai ușor? Un răspuns simplu este: iernile. Atunci când perioadele lungi cu ger scad ca frecvență și intensitate, pragul critic pentru o specie venită din zone calde devine mai ușor de depășit. În cazul Galațiului, explicația invocată de specialiști este tocmai această combinație: temperaturi mai blânde în ultimii ani și o capacitate surprinzătoare de adaptare.

Un răspuns mai nuanțat este: orașul însuși funcționează ca incubator. Betonul și asfaltul stochează căldură, clădirile reduc efectul vântului, iar prezența umană înseamnă surse suplimentare de hrană. În plus, parcurile, grădinile botanice și aliniamentele de arbori bătrâni creează coridoare verzi unde păsările pot găsi atât refugiu, cât și locuri de cuibărit.

Important e și efectul „rețelei”: odată ce un grup reușește să treacă de câteva ierni, apar generații crescute local, deja „calibrate” pe condițiile de aici. Asta nu înseamnă că frigul nu contează, ci că selecția naturală își face treaba: supraviețuiesc exemplarele care se descurcă mai bine, iar populația devine treptat mai robustă.

Partea mai puțin colorată: competiția cu păsările locale

Oricât de fotogenic ar fi un stol verde într-un copac golaș de ianuarie, apariția unei specii alogene ridică inevitabil și întrebări incomode. Un punct sensibil este competiția pentru cuiburi. „Micul Alexandru” cuibărește în cavități, iar când formează colonii, poate ocupa scorburi folosite de specii locale, precum graurii, ciocănitorile sau unele specii de bufnițe mici. Într-un oraș, unde numărul de arbori bătrâni cu scorburi nu e nelimitat, presiunea poate crește rapid.

Nu e vorba doar de „cine prinde scorbura”, ci și de accesul la hrană. În zonele în care oamenii pun hrană iarna sau există hrănitori, papagalii pot deveni dominanți, prin comportament zgomotos și competitiv. Pentru păsările mai mici, diferența dintre „am apucat să mănânc” și „am fost alungat” poate deveni crucială, mai ales în perioadele reci.

Asta nu înseamnă că fiecare colonie va deveni automat o problemă ecologică majoră, dar înseamnă că fenomenul merită urmărit atent. În Europa de Vest, unde populațiile sunt mai vechi și mai mari, discuția despre impactul asupra biodiversității locale există de ani buni, tocmai pentru că efectele apar mai clar atunci când numerele cresc.

Ce poți face dacă îi observi: între curiozitate și responsabilitate

Dacă îi vezi într-un parc, primul impuls e să scoți telefonul, și e perfect: fotografiile și observațiile repetate chiar ajută la înțelegerea fenomenului. Notează data, locul și mărimea grupului, pentru că astfel de detalii pot contura o hartă reală a răspândirii, mai utilă decât orice impresie de tip „se pare că sunt tot mai mulți”.

În același timp, evită să transformi interacțiunea într-un obicei de hrănire constantă. Dacă le lași hrană nepotrivită sau în exces, riști să le schimbi comportamentul și să crești artificial densitatea într-un punct, ceea ce poate amplifica tensiunile cu speciile locale. Dacă vrei să ajuți, fă-o informat: urmărește recomandările venite de la specialiști locali (muzee, organizații de profil, ornitologi) și respectă-le strict.

Iar dacă descoperi un exemplar rănit sau evident dezorientat, nu încerca improvizații. Contactează un centru de reabilitare a faunei sau o organizație care se ocupă de astfel de cazuri. În ecologie, „am vrut să fac bine” e, uneori, începutul unei probleme noi.

În Galați, stolul de „Micul Alexandru” e încă suficient de mic încât să fie privit ca un semnal de trend, nu ca o „invazie” în toată regula. Dar tocmai astfel de începuturi arată cum se schimbă România: nu peste noapte, ci prin mici colonii care, iarnă după iarnă, descoperă că pot rămâne.