Metallica a ridicat Arena Națională, Gojira a furat sufletul serii, iar România a pierdut la un capitol esențial REVIEW

Am fost aseară la Metallica, pe Arena Națională. Am mai văzut Metallica în București, data trecută când au venit (în 2019, tot pe Arena Națională), și m-am întors pentru ei cu respectul pe care îl ai pentru o trupă care a schimbat istoria metalului. Dar, sincer, de data aceasta m-am dus mai ales pentru Gojira. Nu îi văzusem niciodată live, îmi doream de mult, iar faptul că francezii au fost în deschiderea Metallica a transformat seara într-un dublu motiv de emoție.

A fost un concert reușit, intens, spectaculos și, pe alocuri, copleșitor. Dar a fost și un concert frustrant, nu din cauza trupelor, ci din cauza felului în care România continuă să își arate limitele când vine vorba de evenimente mari. Metallica și Gojira au venit cu clasă, forță, piese uriașe și energie reală. Arena Națională, în schimb, a livrat exact ce livrează de multe ori când este folosită pentru concerte: senzația că avem artiști de stadion, dar nu avem încă un spațiu construit cu adevărat pentru muzică live la acest nivel.

Foto: Concert Metallica/Ozana Mazilu (Playtech)

Foto: Concert Metallica/Ozana Mazilu (Playtech)

Gojira, trupa care nu cântă doar tare, ci cu sens

Pentru mine, una dintre marile bucurii ale serii a fost Gojira. Știam că sunt buni, știam discografia, știam reputația, știam cât de respectați sunt într-o zonă a metalului în care impresionează prin precizie, greutate și identitate. Dar live, oamenii ăștia sunt altceva. Gojira are combinația rară de brutalitate și eleganță, de agresivitate controlată și mesaj profund. Nu sunt doar o trupă grea, sunt o trupă cu o conștiință artistică foarte clară.

Joe Duplantier are o prezență scenică aproape ritualică. Nu e genul de solist care se agită inutil ca să umple spațiul. Îl umple prin voce, prin chitară, prin felul în care se așază în piesă. Christian Andreu completează zidul de chitară cu riff-uri dense, apăsate, iar Jean-Michel Labadie ține basul ca pe o coloană vertebrală care nu lasă niciodată construcția să se prăbușească. Apoi este Mario Duplantier, care la tobe este motorul tehnic al trupei. Double bass-ul lui nu este doar rapid, este articulat, are accente precise, are dinamică, are o violență aproape arhitecturală.

Vezi și:

O plantă ignorată ani la rând de fermieri se vinde acum cu până la 1.000 de euro kilogramul. Tot mai multe restaurante o caută

Gojira are un stil greu de încadrat simplu. Poți să spui progressive metal, groove metal, death metal tehnic, dar niciuna dintre etichete nu explică suficient ce fac. Muzica lor are greutate, lovește apăsat, aproape ca o mașinărie uriașă, dar în același timp are viață, tensiune și un fel de respirație proprie. Piesele cresc în valuri, se rup brusc, revin și apasă din nou, fără ca vreun moment să pară pus acolo doar de dragul efectului. La Gojira, tehnica nu e făcută ca să impresioneze rece. E felul lor de a spune ceva.

Foto: Concert Gojira/Ozana Mazilu (Playtech)

Foto: Concert Gojira/Ozana Mazilu (Playtech)

Foto: Concert Gojira/Ozana Mazilu (Playtech)

Foto: Concert Gojira/Ozana Mazilu (Playtech)

M-am bucurat enorm că au cântat „Stranded”, piesa mea preferată de la ei. Are acel riff care intră imediat în corp, nu doar în ureche, și o tensiune care crește fără să se piardă în ornament. Este una dintre piesele care explică foarte bine de ce Gojira nu sună ca nimeni altcineva. Au o greutate recognoscibilă, un fel de balans între monstruos și melodic, între pământ și ceva aproape spiritual.

La fel de mult m-am bucurat pentru „Silvera” și „Flying Whales”. „Silvera” are energia aceea de imn modern, cu un refren care se ridică din masa compactă a riff-urilor și îți amintește că metalul poate fi și catharsis, nu doar agresiune. „Flying Whales”, în schimb, rămâne una dintre cele mai spectaculoase construcții live din repertoriul lor. Intro-ul creează suspans, tensiune, apoi piesa se deschide ca un organism uriaș, cu riff-uri care se rostogolesc peste public și cu tobe care împing totul înainte.

Vezi și:

Metallica zguduie din nou Bucureștiul pe 13 mai: programul complet, regulile de acces și ce trebuie să știi înainte de concert

Iar „Mea Culpa”, piesa cu care Gojira a făcut un show incredibil la Jocurile Olimpice de la Paris, a avut o greutate specială. Acolo, francezii au dus metalul într-un spațiu global, oficial, urmărit de milioane de oameni care poate nu ar fi ascultat niciodată Gojira altfel. La București, momentul a venit cu o intensitate diferită, dar cu același aer de declarație: metalul nu este o nișă, nu este zgomot pentru neinițiați, ci poate fi spectacol, artă, energie colectivă.

Partea amară este că și Gojira s-a auzit prost. Nu suficient încât să le distrugă complet recitalul, dar destul cât să simți că din zidul acela sonor se pierdeau detalii importante. La o trupă atât de tehnică, unde fiecare accent de tobă, fiecare schimbare de riff și fiecare strat de chitară contează, sunetul neclar doare. Nu era vina lor. Se vedea și se simțea că trupa cântă impecabil. Doar că între scenă și urechea spectatorului se întâmpla ceva greșit.

Metallica încă este Metallica, indiferent cine îi trimite la pensie

După Gojira, Metallica a intrat pe scenă cu statutul pe care îl are de decenii: nu doar o trupă mare, ci una dintre cele mai mari trupe din istoria muzicii. Și da, poate suna previzibil, dar trebuie spus clar: Metallica încă poate. Metallica încă are forță. Metallica încă CÂNTĂ, scuzată să-mi fie cacofonia. Nu doar bifează un turneu, nu doar livrează un produs nostalgic, nu doar rulează un spectacol pentru publicul care vrea să retrăiască adolescența. Metallica încă are suflu, încă are nerv, încă are plăcerea scenei.

Există mereu voci neavizate care se grăbesc să trimită la pensie artiști pe care nu îi înțeleg sau pe care îi judecă după standarde de comentariu grăbit pe internet. Nu merită reclamă, nu merită nume, nu merită spațiu. Probabil acel individ despre care a vuit presa azi era nervos că membrii formației n-au venit călare pe cai, n-au cântat despre apă vie și n-au purtat blugi. Și probabil trebuiau să arunce cu banane în public, în loc de bețe de tobe. Ce merită spus este că, pe Arena Națională, James Hetfield, Lars Ulrich, Kirk Hammett și Robert Trujillo au arătat că o trupă cu peste patru decenii de istorie poate încă să domine un stadion.

Foto: Concert Metallica/Ozana Mazilu (Playtech)

Foto: Concert Metallica/Ozana Mazilu (Playtech)

Foto: Concert Metallica/Ozana Mazilu (Playtech)

James Hetfield rămâne o prezență uriașă. Vocea lui are acea textură aspră, recunoscută instantaneu, iar mâna dreaptă pe chitară este în continuare una dintre cele mai precise și mai influente din metal. Are un atac ritmic apăsat, percutant și este parte din ADN-ul Metallica. Când intră riff-urile, nu ai nevoie de explicații. Știi unde ești.

Kirk Hammett a adus solo-urile cu acel amestec de blues și metal clasic care l-a făcut recognoscibil în orice context. Poți discuta la nesfârșit despre tehnică, despre improvizații, despre preferințe, dar Hammett are un stil. Iar într-o lume plină de chitariști foarte rapizi și adesea interschimbabili, stilul contează enorm. Robert Trujillo, cu basul lui fizic, aproape tribal, adaugă greutate și mișcare, iar Lars Ulrich, cu toate discuțiile pe care le provoacă de ani de zile, rămâne bateristul unei trupe care nu ar suna Metallica fără el. Loviturile, felul în care împinge piesele, toate fac parte din identitatea acestei mașinării.

Show-ul a fost mare, exact cum trebuie să fie un show Metallica. Foc, artificii, lumini, scenă masivă, ecrane, momente construite pentru stadion, energie gândită 360 de grade. Au fost și acele baloane imense cu care publicul s-a jucat, un moment perfect pentru genul de conexiune pe care Metallica știe să o creeze cu oamenii. Într-o mare de riff-uri, foc și distors, faptul că ajungi să dai cu mâna într-un balon uriaș cu oameni pe care nu îi cunoști devine parte din ritual.

Momentul Compact și respectul pentru publicul local

Unul dintre momentele care au prins foarte bine la public a fost alegerea unei piese românești. Metallica a cântat „Cine ești tu oare?” de la Compact, interpretată de Robert Trujillo în română, iar aici trebuie subliniat un lucru simplu: a fost rock. Important, ROCK. Nu un moment forțat, nu o încercare de viralizare pe o direcție complet ruptă de public, nu o alegere care să pară făcută după topuri de platformă. A fost o piesă dintr-o zonă compatibilă cu seara, cu publicul și cu trupa.

Interpretarea nu a fost perfectă fonetic, evident, momentul a avut stângăciile lui. Dar gestul a contat. În primul rând, pentru că a arătat că Metallica încă are chef să se joace cu publicul local. În al doilea rând, pentru că a fost un moment făcut în interiorul unei culturi rock, nu o lipitură ciudată pe un stadion plin de oameni veniți să audă chitare grele. Mulți nici așa n-au fost mulțumiți și s-au plâns de plagiat. Când sunt manele nu e bine, când e rock nu e bine…

Dar publicul a reacționat frumos. S-a simțit recunoașterea instantanee, momentul în care primele acorduri declanșează un zâmbet colectiv. Nu a fost cel mai puternic moment muzical al serii, evident, dar a fost unul dintre cele mai simpatice și mai corecte ca intenție. Uneori, un astfel de gest funcționează tocmai pentru că este făcut cu respect.

Metallica a interacționat mult cu publicul, a păstrat acel sentiment de „familie Metallica” pe care îl tot invocă și care, oricât ar suna de clișeic, chiar funcționează când ești acolo. Se vedea că oamenii veniseră din multe orașe, din multe generații, cu tricouri vechi, tricouri noi, copii, părinți, oameni care erau pentru prima dată la Metallica și oameni care probabil i-au prins în mai multe decenii. Asta este, de fapt, una dintre marile victorii ale trupei: au ajuns să fie patrimoniu viu, nu doar trupă.

Foto: Concert Metallica/Ozana Mazilu (Playtech)

Foto: Concert Metallica/Ozana Mazilu (Playtech)

Foto: Concert Metallica/Ozana Mazilu (Playtech)

Sunetul, marea dezamăgire a serii

Și acum partea care m-a durut cel mai tare: sunetul. Nu sunt inginer de sunet, nu am pretenția că pot explica tehnic tot ce s-a întâmplat, nu sunt avizată să dau verdicte profesionale despre mixaj, acustică, delay towers, reflexii sau frecvențe. Dar sunt spectator. Am urechi. Am fost acolo. Și pot să spun că, din locul în care am stat (pe gazon), s-a auzit prost. Am vorbit cu oameni care au stat în tribune și s-a auzit la fel de prost.

Vocea lui James dispărea pe alocuri, se spărgea, era înghițită de restul instrumentelor sau se întorcea ciudat în ecou. Au fost momente în care sunetul părea că vine din mai multe direcții cu o întârziere neplăcută, suficient cât să strice claritatea pieselor. Unele riff-uri ajungeau ca o masă indistinctă, iar vocea, care ar fi trebuit să taie prin mix, se pierdea exact când aveai nevoie de ea. La o trupă ca Metallica, unde forța vine tocmai din precizia atacului, din felul în care chitara ritmică, toba mare și basul lovesc împreună, lipsa de claritate este frustrantă.

Presupun, fără să mă pricep, că o trupă ca Metallica are sunetiști buni. Presupun că are echipamente de top, oameni care au lucrat pe cele mai mari stadioane ale lumii, sisteme calibrate, experiență uriașă. Tocmai de aceea, îmi este greu să cred că problema stă în trupă. Mult mai probabil, problema stă în spațiu, în felul în care Arena Națională primește și întoarce sunetul, în faptul că stadionul nu a fost gândit pentru concerte.

România are o problemă reală cu spațiile mari pentru spectacole. Am spus ceva similar și după „Notre-Dame de Paris” la Romexpo, unde am stat cu geaca de iarnă pe mine și unde, din locul meu (care era unul dintre cele mai bune), nu vedeam deloc cum trebuie actorii de pe scenă. Acolo era alt tip de eveniment, altă scară, altă estetică, dar frustrarea era aceeași: avem public, avem artiști, avem cerere, dar infrastructura pare mereu improvizată.

Arena Națională este un stadion. Poate găzdui zeci de mii de oameni. Poate arăta spectaculos cu luminile potrivite. Dar asta nu înseamnă că este o sală de concerte. Iar la un eveniment precum Metallica, diferența se simte brutal. O trupă de acest calibru nu ar trebui să se lupte cu ecoul stadionului, iar publicul nu ar trebui să ghicească vocea lui James printr-un perete de reverberații.

Foto: Concert Metallica/Ozana Mazilu (Playtech)

Arena care nu te poate apăra de ploaie

Aseară a plouat puțin. Nu suficient cât să strice concertul sau cât să fie nevoie să scot pelerina, deși o aveam la mine. Dar simplul fapt că stăteam pe Arena Națională, la un concert de asemenea dimensiuni, cu gândul că vremea poate deveni oricând o problemă, spune multe despre limitele locului în care România pune cele mai mari show-uri live.

Pentru concertul Metallica, organizatorii anunțaseră clar că acoperișul stadionului rămâne deschis pe toată durata evenimentului, indiferent de condițiile meteo, iar umbrelele nu sunt permise. În plus, situația acoperișului retractabil al Arenei Naționale este de ani buni una complicată: Primăria a transmis că acesta poate fi acționat doar cu respectarea unor condiții tehnice și meteo, inclusiv fără precipitații și în anumite limite de vânt, iar investigațiile publicate anterior au arătat că sistemul cu membrană nu funcționează, practic, ca o protecție reală pe ploaie. Cu alte cuvinte, dacă la un moment dat va veni o furtună serioasă în timpul unui concert, Arena Națională nu este genul de stadion pe care îl „închizi” pur și simplu peste public, ca să continui spectacolul în siguranță și confort.

Asta nu este o notă de subsol, ci o problemă centrală. Când vin trupe ca Metallica, nu vorbim despre evenimente mici, mutate dintr-un loc în altul după prognoză. Vorbim despre zeci de mii de oameni, despre producții uriașe, despre scene complicate, instalații electrice, echipamente, acces pe gazon și ore întregi petrecute în aer liber. Iar faptul că singura soluție realistă pentru spectator rămâne pelerina de ploaie arată, încă o dată, că România are public de concerte mari, dar nu are încă infrastructura pe care aceste concerte o merită.

Organizarea, cozile și brățara care a apărut prea târziu

Dincolo de sunet, organizarea a avut momentele ei de confuzie. Am stat aproximativ 30 de minute la coadă la intrare. Mi s-a scanat biletul, mi s-a făcut control corporal, totul părea în regulă. Doar că nimeni nu mi-a spus că îmi trebuie și o brățară pentru accesul pe gazon.

Am intrat, am mers la toaletă, unde mai era o coadă de aproximativ 25 de minute, apoi, când am vrut să cobor pe gazon, am aflat de la o doamnă de la pază că îmi trebuie brățară. Brățară despre care, repet, nu îmi spusese nimeni la scanarea biletului. Aparent, altor oameni li s-a comunicat încă de la intrare că trebuie să o ia. Mie nu. Așa că a trebuit să mă întorc după ea, într-un flux deja aglomerat, cu timp pierdut și nervi consumați inutil.

Nu știu dacă au fost cozi mari la baruri, pentru că nu am băut nimic. Și nu am băut nimic tocmai pentru că nu voiam să ajung să stau o oră la coadă la toaletă. Când am plecat de la concert, coada era atât de mare încât am zis că mai bine nu. Încă un simptom al aceleiași probleme: când aduci zeci de mii de oameni la un eveniment, experiența nu înseamnă doar scena. Înseamnă intrare, toalete, fluxuri, informare, semnalizare, personal pregătit să dea aceleași informații tuturor.

Pe Knocked Loose i-am prins doar puțin spre final, tocmai din cauza cozilor și a încurcăturii cu brățara. Când primele ore ale evenimentului se duc în stat la cozi și în lămurit unde trebuie să mergi pentru un acces deja plătit, pierzi lucruri din concert. Iar asta nu este vina spectatorului.

Foto: Concert Metallica/Ozana Mazilu (Playtech)

Foto: Concert Metallica/Ozana Mazilu (Playtech)

Foto: Concert Metallica/Ozana Mazilu (Playtech)

Un concert emoționant, reușit prin trupe, nu prin infrastructură

La final, rămân cu o emoție reală. Gojira m-a bucurat enorm și mi-a confirmat că este una dintre cele mai importante trupe metal ale prezentului. Metallica m-a făcut, din nou, să înțeleg de ce sunt cine sunt. Poți să îi critici, poți să ai preferințe, poți să spui că ai prins alte epoci ale lor, dar nu poți nega forța unei trupe care încă umple un stadion și îl ține în palmă timp de două ore.

A fost un concert cu momente mari, cu piese care au trecut prin generații, cu foc, artificii, baloane, riff-uri, solo-uri, urlete, oameni fericiți și acea senzație rară că faci parte dintr-o mulțime care respiră în același ritm. A fost și o seară în care m-am simțit norocoasă că am văzut Gojira live pentru prima dată și că am revăzut Metallica într-o formă încă foarte puternică.

Foto: Concert Metallica/Ozana Mazilu (Playtech)

Dar nu pot să ignor partea tristă: România nu are un loc cu adevărat potrivit pentru o trupă ca Metallica. Nu la scara aceasta, nu cu sunetul pe care îl merită artiștii și publicul. Arena Națională poate primi mulțimea, dar nu o poate servi mereu corect acustic. Iar când o trupă de talia Metallica sună neclar din public, problema nu mai este un moft de fan pretențios, ci o limită de infrastructură culturală.

Ca să nu mai spun că Rammstein, pe care i-am văzut în 2013 la Romexpo, nu mai pot veni la noi cu show-ul lor incendiar (la propriu), pentru că nu au unde.

Concertul de pe 13 mai 2026 a fost reușit datorită trupelor. Datorită Gojira, care a venit cu metal inteligent, greu și impecabil ca atitudine. Datorită Metallica, care a demonstrat încă o dată că nu este o legendă pusă în vitrină, ci o trupă vie. Nu datorită infrastructurii din România, care încă pare să nu știe unde să pună o asemenea trupă să cânte. Iar asta, după o seară atât de mare, rămâne cel mai apăsător bis.

Foto: Ozana Mazilu (Playtech)

BYD Atto 3 explodează în China: SUV-ul electric de 15.200 de euro a strâns peste 30.000 de comenzi într-o săptămână