Luna și Soarele ar putea declanșa „cutremure lente”. Ce au descoperit cercetătorii despre forțele care pot pune o falie în mișcare

Forțele exercitate de Lună și Soare asupra Pământului sunt suficient de puternice pentru a produce mareele oceanelor, dar influența lor nu se oprește la apă. Scoarța terestră este și ea deformată ușor de aceste variații gravitaționale, iar o nouă cercetare sugerează că, în anumite condiții, chiar și aceste forțe foarte mici pot fi suficiente pentru a pune în mișcare o falie aflată aproape de un punct critic. Rezultatele apar într-un studiu publicat pe 20 septembrie 2026 în Journal of Geophysical Research: Solid Earth, analizat și de Gizmodo.

Nu înseamnă însă că o Lună plină sau o anumită aliniere astronomică poate fi folosită pentru a prezice următorul mare seism. Relația dintre maree și cutremure este discutată în seismologie de mai bine de un secol, iar British Geological Survey subliniază că nu a fost demonstrată o creștere simplă și generală a activității seismice atunci când tensiunile mareice ating un maxim. Playtech a explicat anterior și de ce cutremurele mari nu pot fi prezise cu precizie, una dintre marile probleme încă nerezolvate ale seismologiei.

O forță extrem de mică poate conta dacă apare la momentul potrivit

Cercetătorii au folosit un model numeric de tip „spring-block”, în care un bloc conectat la un arc reproduce într-o formă simplificată modul în care o falie acumulează tensiune și începe să alunece. Peste acest sistem au aplicat perturbări periodice asemănătoare celor produse de atracția gravitațională a Lunii și Soarelui. Modelul a inclus legi de frecare folosite în studiul mecanicii faliilor și a urmărit în special suprafețe care alunecă stabil, dar care se află aproape de pragul la care comportamentul lor se poate schimba.

Rezultatele au arătat că inclusiv variații foarte mici ale tensiunii pot produce episoade periodice sau mai complexe de alunecare. Tensiunile mareice luate în calcul sunt de ordinul câtorva kilopascali, comparabile, potrivit autorilor, cu presiunea exercitată de o apăsare ușoară cu mâna. Elementul esențial pare însă să fie sincronizarea: dacă perioada forței externe se apropie de timpul caracteristic în care răspunde falia, apare un fenomen asemănător rezonanței, iar sensibilitatea la perturbație crește puternic.

Autorii compară mecanismul cu împingerea unui leagăn. O împingere foarte slabă poate produce o mișcare tot mai amplă dacă este repetată în ritmul potrivit. În mod asemănător, atracția Lunii și Soarelui nu furnizează energia necesară formării unui mare cutremur, dar ar putea, în anumite condiții, să ofere acel mic impuls suplimentar unui sistem tectonic în care tensiunile există deja.

Ce sunt cutremurele lente și de ce îi interesează pe seismologi

Așa-numitele cutremure lente reprezintă episoade de alunecare pe falie care eliberează tensiunea într-un interval mult mai lung decât un cutremur obișnuit și emit mult mai puțină energie sub formă de unde seismice. Din acest motiv, unele pot trece complet neobservate de oameni, fiind detectate doar prin instrumente seismice sau măsurători geodezice foarte sensibile.

Aceste fenomene sunt importante deoarece există legături spațiale și temporale între unele episoade de alunecare lentă și cutremure mari. Cercetările anterioare au arătat că anumite seisme majore au fost precedate de deplasări lente sau de secvențe de cutremure precursoare. Totuși, procesele care duc la un cutremur mare diferă de la un caz la altul, iar apariția unei alunecări lente nu înseamnă automat că va urma un seism distructiv.

În România, mecanismele tectonice diferă în funcție de regiune, iar zona Vrancea rămâne cea mai importantă din perspectiva cutremurelor puternice. Playtech a prezentat anterior cele mai mari cutremure din istoria României și principalele regiuni seismice ale țării. La nivel global, însă, studiul actual poate fi relevant mai ales pentru înțelegerea modului în care faliile aflate aproape de instabilitate reacționează la variații extrem de mici ale tensiunii.

Cercetări mai vechi au găsit o legătură cu seismele foarte mari

Unul dintre autorii noii lucrări, seismologul Satoshi Ide de la Universitatea din Tokyo, a participat și la un studiu publicat în 2016 în Nature Geoscience. Cercetătorii au analizat peste 10.000 de cutremure cu magnitudine de aproximativ 5,5 sau mai mare și au observat că unele dintre cele mai puternice seisme, inclusiv evenimentele din Sumatra din 2004, Chile din 2010 și Japonia din 2011, s-au produs în apropierea unor perioade cu tensiuni mareice ridicate.

Studiul din 2016 nu arăta însă că mareele generează aceste cutremure. Interpretarea cercetătorilor a fost mai restrânsă: dacă o ruptură începe atunci când tensiunea mareică este ridicată, în anumite condiții tectonice ar putea exista o probabilitate mai mare ca aceasta să evolueze într-un eveniment foarte mare. Alte cercetări au demonstrat, de asemenea, că efectele mareelor diferă considerabil în funcție de tipul faliei și de condițiile geologice locale.

Tocmai aici intervine noul model. Cercetătorii încearcă să explice fizic de ce unele falii răspund la aceste forțe minuscule, în timp ce altele par aproape complet indiferente. Pe viitor, compararea modelelor teoretice cu episoade reale de cutremure lente influențate de maree ar putea ajuta specialiștii să estimeze mai bine proprietățile de frecare și starea unei falii.

Asta nu transformă însă Soarele sau Luna într-un instrument pentru prognoza cutremurelor. Noul studiu este bazat pe un model simplificat al unei singure falii, în timp ce sistemele tectonice reale sunt rețele complexe, cu geometrii, presiuni și proprietăți diferite. Cercetarea oferă mai degrabă o explicație posibilă pentru felul în care un impuls aparent nesemnificativ poate conta atunci când o falie se află deja foarte aproape de punctul de alunecare.