INTERVIU EXCLUSIV | Jurnalistul care a pășit în mina celor 33 de mineri din Chile dezvăluie ce nu s-a văzut la televizor: „A fost cea mai bună poveste pe care am relatat-o vreodată”

Ozana Mazilu (Playtech): Ai fost primul jurnalist internațional care a ajuns la mină după ce cei 33 de mineri au fost găsiți în viață. Care este momentul din acele prime ore pe care ți-l amintești și astăzi foarte clar, dar care nu a ajuns niciodată în relatările tale?

Jeff Kofman: Îmi amintesc foarte multe lucruri despre acea primă noapte, chiar dacă a trecut foarte mult timp. Îmi amintesc că am ajuns acolo după un drum foarte lung prin întunericul deșertului Atacama, pe niște drumuri extrem de denivelate. Era îngrozitor de frig când am coborât din dubă.

Și îmi amintesc un fel de oraș improvizat de corturi, unde locuiau familiile minerilor, chiar lângă porțile ruginite ale minei sau puțin după ele. Era un cort mare, care servea drept spațiu comun, iar oamenii stăteau în jurul unor butoaie în care ardea focul ca să se încălzească. Mai erau și câțiva jurnaliști.

Laurence Golborne mergând prin mulțime, în timp ce o cameră este îndreptată spre el. (foto: Televisión Nacional de Chile)

La scurt timp după ce am ajuns, am observat un bărbat care purta o geacă roșie de schi, cu aspect oficial, dacă pot spune așa. Am întrebat: „Cine este?”. Și cineva mi-a spus: „Este ministrul Minelor, Laurence Golborne”.

Jeff Kofman în timpul interviului. (foto: National Geographic)

M-am dus la el. Vorbea o engleză perfectă și i-am explicat că sunt de la ABC News și l-am întrebat dacă pot să-i adresez câteva întrebări. M-a dus până la intrarea în mină. Am intrat efectiv în mină, poate 20 sau 30 de metri, nu foarte mult, iar el mi-a explicat ce se întâmplase.

Forma acestei mine era foarte neobișnuită. Nu exista un puț de mină cu lift. Era o mină în formă de spirală, care cobora pe o distanță de câțiva kilometri, iar în partea de jos se produsese prăbușirea.

Galerie subterană a minei. (foto: Omar Reygadas Rojas)

A fost incredibil de puternic să stau acolo în timp ce el îmi explica toate acestea. Dar, desigur, nu voia să ne lase să intrăm prea mult, pentru că situația era instabilă și exista permanent pericolul unei noi prăbușiri. La scurt timp după aceea, accesul a fost complet închis.

Cred că este posibil să fi fost singurul reporter străin care a intrat vreodată în mină, chiar și atât de puțin.

Îmi amintesc, de asemenea, că în acea primă noapte am vorbit cu Liliana, dar voi reveni la asta imediat.

Loc de campare și corturi printre stânci. (foto: Miguel Soffia)

Ozana Mazilu (Playtech): Minerii au devenit celebrități internaționale peste noapte, dar supraviețuirea dezastrului a fost doar începutul poveștii lor. Crezi că presa, inclusiv tu, s-a concentrat prea mult pe miracolul salvării și prea puțin pe ceea ce li s-a întâmplat acestor oameni după aceea?

Jeff Kofman: Nu, nu cred.

Cred că dimensiunea umană, provocările, obstacolele și umanitatea întregii situații justificau pe deplin faptul că atenția era concentrată aproape în totalitate asupra operațiunii de salvare. Și cred că ar fi fost o naivitate să presupunem că aveau să iasă cu adevărat de acolo în viață.

Mina se mișca. Exista permanent riscul unei prăbușiri. Salvarea urma să dureze săptămâni. Exista și riscul ca unii dintre ei să moară din cauza unor boli în timp ce așteptau să fie salvați.

Așa că eu cred că a fost un accent absolut rezonabil și corect.

Cred că aceasta a fost una dintre cele mai captivante drame umane la care am asistat vreodată. Tocmai de aceea le spun oamenilor că, în cariera mea de peste 30 de ani în jurnalismul de televiziune, a fost cea mai bună poveste pe care am relatat-o vreodată.

Era vorba despre atât de multe lucruri care definesc o poveste jurnalistică bună, dar care foarte rar se reunesc toate într-un singur loc.

Ozana Mazilu (Playtech): Ai relatat despre războaie, revoluții și unele dintre cele mai importante evenimente ale lumii. Șaisprezece ani mai târziu, cum te-a schimbat salvarea minerilor din Chile, nu doar ca jurnalist, ci și ca om?

Jeff Kofman: Nu știu dacă m-a schimbat, dar este o poveste care continuă să trăiască foarte puternic în mine, pentru că am petrecut atât de mult timp acolo.

Am fost profund impresionat de situația minerilor, de tenacitatea familiilor lor, dar m-a marcat foarte mult și ingeniozitatea conducerii chiliene.

Locul de foraj, cu excavatoare și utilaje de foraj. (foto: Miguel Soffia)

Locul de foraj al Planului B. (foto: Christián Leighton)

Nu cred că acest lucru ar fi putut fi realizat în foarte multe țări. În Chile exista un nivel uriaș de competență pentru gestionarea acestei situații. Dar Chile a avut și maturitatea pe care foarte puține țări, în special țările în curs de dezvoltare, o au, de a spune: „Avem nevoie de ajutor. Nu știm totul. Ne pot ajuta experți din Europa, America de Nord sau Australia?”.

În cei zece ani în care am fost corespondent și am relatat despre America Latină, am văzut adesea, în situații care nici măcar nu aveau o asemenea vizibilitate, țări spunând: „Nu avem nevoie de ajutor. Avem tot ce ne trebuie”. Iar apoi au eșuat.

Asta nu s-a întâmplat în Chile și aceasta este una dintre amintirile care au rămas cu mine. Este unul dintre lucrurile care m-au impresionat cel mai mult în legătură cu modul în care a fost gestionată întreaga operațiune.

Ozana Mazilu (Playtech): Ai fost martorul unui efort internațional extraordinar de salvare. Privind în urmă, a existat un gest neașteptat de bunătate, o decizie aparent minoră sau un erou necunoscut care a făcut o diferență reală, dar care nu a primit niciodată recunoașterea pe care o merita?

Jeff Kofman: Au existat foarte multe gesturi mici de bunătate, dar vă pot da unul dintre primele exemple.

La câteva zile după ce minerii au fost găsiți în viață – cred că era miercuri; ei au fost găsiți în viață duminică, eu am ajuns luni și cred că era miercuri – unul dintre mineri își sărbătorea ziua de naștere.

În primele zile trebuiau să fie foarte atenți la ce le dădeau să mănânce, pentru că erau înfometați. Primeau lichide, suplimente nutritive, medicamente, geluri nutritive. Apoi au putut începe să mănânce alimente moi.

Îmi amintesc că am aflat că unul dintre mineri își sărbătorea ziua de naștere. Apoi am văzut o înregistrare video foarte neclară în care minerii îi cântau „La mulți ani”.

Femeia responsabilă de alimentația minerilor a avut inspirația să spună: „Ei bine, nu putem introduce un tort printr-o gaură de patru inci, dar putem trimite în jos 33 de brioșe”.

Și asta au făcut.

Iar eu m-am gândit: wow. În mijlocul acestei operațiuni de salvare uriașe și extrem de complexe, cineva a avut decența, umanitatea și tandrețea să se gândească: acest gest mic i-ar putea face pe acești oameni, care trăiau un iad de nesuportat, să zâmbească măcar pentru o clipă. Ar trebui să facem asta.

Și îmi amintesc că m-am gândit: wow, despre asta înseamnă de fapt viziunea și leadershipul – nu doar despre lucrurile mari, ci și despre cele mici.

Ozana Mazilu (Playtech): Ai scris despre întâlnirea cu Liliana, soția minerului Mario Gómez, și despre momentul în care ai ascultat-o citind o scrisoare profund emoționantă de la soțul ei. Cum a schimbat acea întâlnire modul în care ai abordat povestea ca jurnalist?

Jeff Kofman: Cred că întâlnirea cu Liliana Ramírez și faptul că am ascultat-o citind acea scrisoare incredibil de emoționantă de la soțul ei, Mario Gómez, au reprezentat unul dintre cele mai emoționante momente din lunga mea carieră.

Cred că atunci când țin discursuri spun că am plâns doar de trei ori în cariera mea în timp ce relatam despre o poveste, iar acesta a fost unul dintre acele momente.

Un miner citind scrisori. (foto: Victor Zamora)

A fost atât de incredibil de uman, emoționant, autentic, brut și, într-un fel, disperat, pentru că acel om se întreba dacă își va mai vedea vreodată soția.

Așadar, mi-a schimbat modul în care am relatat povestea? Nu sunt sigur că l-a schimbat, dar cu siguranță mi-a reamintit că aceasta era, în primul rând, o poveste despre oameni aflați atât sub pământ, cât și la suprafață.

Cei de sub pământ se luptau să supraviețuiască și să își păstreze moralul. Cei de la suprafață refuzau să renunțe.