„Digger” REVIEW: Tom Cruise cum nu l-ai mai văzut. O lecție de actorie și cel mai bun film al anului. Iñárritu livrează o satiră genială despre lumea în care trăim

Dacă în ultimii ani Tom Cruise a devenit aproape sinonim cu avioane, motociclete, elicoptere și dorința aparent inexplicabilă de a-și risca viața pentru un cadru de câteva secunde, „Digger” face exact opusul: îl obligă să stea, să vorbească, să fie respingător și să lase actorul să câștige în fața starului. Noul film al lui Alejandro G. Iñárritu a intrat în cinematografe pe 2 octombrie, este distribuit în România de Vertical Entertainment și are 129 de minute. A fost filmat integral în VistaVision, iar în distribuție apar, alături de Cruise, Riz Ahmed, John Goodman, Sandra Hüller, Michael Stuhlbarg și Jesse Plemons.

Playtech a scris deja despre trailerul final pentru „Digger”, dar trailerul nu te pregătește cu adevărat pentru film. Nici nu prea ar avea cum. Pentru că „Digger” începe ca o comedie neagră despre un miliardar petrolist care provoacă o catastrofă climatică și ajunge, încet, să sape în altceva: politică, activism, ego, bani, artă, felul în care ne construim eroii și, mai ales, felul în care transformăm chiar și sfârșitul lumii în spectacol.

Și aici e poate cea mai mare surpriză: într-o epocă în care trailerele fie îți servesc aproape tot filmul mură-n gură, fie te păcălesc că urmează ceva extraordinar și primești contrariul, „Digger” n-are aproape nicio treabă cu impresia pe care ți-o lasă trailerul — eu după ce am văzut trailerul eram convinsă că filmul va fi slab și am primit, în schimb, ceva genial, teatru filmat, două ore de actorie pură și o adevărată lecție despre ce pot face niște actori foarte buni când li se dă materialul potrivit.

Și o spun din start: pentru mine, acesta este cel mai bun film pe care l-am văzut anul acesta. Nu pentru că e perfect. E gălăgios, excesiv, uneori aproape isteric și are momente în care Iñárritu pare că vrea să înghesuie încă trei idei într-un cadru care avea deja șapte. Dar tocmai nebunia asta controlată m-a cucerit.

Vezi și:

Întrebarea la care să nu răspunzi în grabă când ești oprit de Poliție în trafic. Ce recomandă un avocat șoferilor

Tom Cruise este magnific tocmai pentru că Digger este odios

Tom Cruise îl joacă pe Digger Rockwell, un magnat al petrolului bătrân, îmbătrânit și mai mult cu proteze, cu burtă, păr rărit, accent texan și un ego suficient de mare încât să aibă probabil propria orbită. Compania lui declanșează un dezastru care amenință milioane de oameni, iar reacția lui Digger nu este aceea a lui Ethan Hunt. Nu sare imediat într-un avion să salveze planeta. Digger se gândește la Digger. La imagine. La bani. La control. La cum poate transforma dezastrul provocat chiar de el într-o dovadă că, de fapt, tot el este salvatorul.

Și cât de bine îi stă lui Cruise să fie urât. Odios. Ridicol. Bătrân. Narcisist. Uneori aproape grotesc. E unul dintre puținele filme recente în care nu mai există preocuparea aceea aproape mitologică de a ne aminti că Tom Cruise este TOM CRUISE. Nu trebuie să alerge impecabil, nu trebuie să fie cel mai deștept om din cameră și nici să salveze lumea în timp ce arată cu 20 de ani mai tânăr. Aici poate fi jalnic. Și e extraordinar.

Sigur, actorul a mai demonstrat că știe să iasă din zona de blockbuster. A fost tulburător în „Born on the Fourth of July”, aproape toxic în „Magnolia”, vulnerabil și neliniștitor în „Eyes Wide Shut” și fantastic de rece ca Vincent în „Collateral”. Dar analogia care mi-a venit permanent în minte a fost Les Grossman din „Tropic Thunder”. Acolo, Cruise se ascundea sub proteze, chelie, mâini enorme și o vulgaritate delirantă și părea că se distrează tocmai pentru că nimeni nu-i cerea să fie eroul. Digger duce libertatea aceea mult mai departe. După ani în care „Mission: Impossible” l-a transformat într-un monument al cinemaului de acțiune, era aproape șocant de plăcut să-l văd din nou pur și simplu jucând. Rolurile precum „Magnolia”, „Collateral” și „Born on the Fourth of July” rămân printre cele mai evidente exemple ale registrului său dramatic, dar DIGGER le întrece pe toate.

Vezi și:

Când trecutul nu mai poate fi ascuns: „Ultimele scrisori ale bunicii”, filmul despre o familie ruptă de istorie. Când vezi filmul în cinema

Tom Cruise declanșează Apocalipsa și trebuie să salveze lumea. Trailerul final pentru „Digger” arată cel mai nebun rol al actorului

O satiră în interiorul altei satire

Alejandro G. Iñárritu nu prea știe să facă filme mici. Omul din spatele „Amores perros”, „21 Grams”, „Babel”, „Birdman”, „The Revenant” și „Bardo” se întoarce aici într-o zonă care pare inițial mai accesibilă, aproape un „Dr. Strangelove” pentru epoca miliardarilor, a crizei climatice și a politicii transformate în entertainment. Scenariul este semnat de Iñárritu împreună cu Alexander Dinelaris, Nicolás Giacobone și Sabina Berman, iar printre producători se numără Iñárritu, Mary Parent și chiar Tom Cruise.

Numai că „Digger” nu se mulțumește să fie satiră. Este satiră în satiră. Satirizează inclusiv mecanismul prin care facem satiră. Fără să stric surprizele, filmul începe la un moment dat să pună sub semnul întrebării chiar povestea pe care ți-o servește. Cine spune povestea? Cine profită din ea? Ce schimbă de fapt indignarea? Și cât de repede poate deveni o cauză reală încă o formă de spectacol?

În personajul președintelui Compson, jucat superb de John Goodman, eu l-am văzut inevitabil pe Trump. Nu spun că filmul afirmă explicit că personajul „este Trump”; este lectura mea asupra caricaturii, iar paralela e inevitabilă. Goodman îl face gălăgios, autosuficient, preocupat de propria importanță și suficient de absurd încât să râzi, apoi să-ți dai seama că nu prea mai e de râs.

Riz Ahmed este excelent ca Ganesh, omul de știință care pare să fie unul dintre foarte puținii adulți funcționali din încăpere. Sandra Hüller, în rolul Emmei Rockwell, Michael Stuhlbarg și Emma D’Arcy completează un ansamblu în care efectiv nu am simțit că există o verigă slabă.

Iar apoi este Jesse Plemons. O bună bucată din film m-am întrebat sincer de ce îl ai pe Jesse Plemons și îl folosești atât de puțin. Mi se părea aproape o risipă. Apoi vine momentul lui Kenny. Și am înțeles. Nu spun mai mult, pentru că exact acolo filmul trebuie lăsat să funcționeze singur. Plemons stă în umbră până când nu mai stă, iar ceea ce părea un rol secundar devine una dintre piesele care schimbă modul în care privești tot ce ai văzut până atunci.

Imaginea și sunetul fac din „Digger” un film care trebuie văzut la cinema

Dacă actoria m-a prins, imaginea m-a făcut praf. Emmanuel Lubezki, directorul de imagine din „Birdman”, „The Revenant” și „Gravity”, filmează un „Digger” care este simultan gigantic și sufocant. VistaVision nu e aici doar un termen bun de pus pe afiș. Fețele sunt deformate de obiective, spațiile celor bogați par ridicol de mari, iar oamenii aflați la putere sunt uneori fotografiați aproape ca niște creaturi care s-au umflat prea mult pentru camera în care se află. Oficial, filmul a fost turnat integral în VistaVision.

Și sunetul este incredibil. Dialogurile rămân clare chiar când camera se umple de oameni, strigăte, zgomot și haos, iar secvențele mari au un volum și o greutate care te lovesc în piept. Nu este acel mix modern în care muzica îți rupe scaunul, dar trebuie să ghicești ce au spus actorii. E o claritate neobișnuit de bună a dialogurilor și munca editorilor de sunet Mike Horton și Lloyd Dudley e incredibilă.

„Digger” este exagerat intenționat. E urât când trebuie să fie urât, comic atunci când n-ar trebui să fie nimic comic și suficient de inteligent încât să râdă inclusiv de propria inteligență. Probabil că va enerva multă lume — criticile sunt deja foarte împărțite — și înțeleg de ce. Filmul nu șoptește nimic. Intră cu excavatorul în idee și continuă să sape până dă de altă idee.

Pe mine exact asta m-a cucerit și m-a distrat enorm. Tom Cruise face una dintre cele mai bune interpretări ale carierei sale, distribuția îl susține impecabil, Iñárritu construiește o satiră suficient de nebună încât să-și muște propria coadă, iar imaginea și sunetul sunt cinema în sensul cel mai fizic al cuvântului. Nu vreau încă un Tom Cruise care demonstrează că poate sta agățat de un avion. După „Digger”, vreau mai mult din Tom Cruise care acceptă să fie bătrân, ridicol, antipatic și complet lipsit de eroism.

Și da: vreau Oscar pentru Tom Cruise pentru „Digger”. Dacă tot ne-a demonstrat timp de decenii că poate fi cel mai mare star de cinema, era timpul să ne amintească atât de brutal că poate fi și un actor al naibii de bun.

John Ternus schimbă direcția Apple: designul revine în centrul companiei, după modelul lui Steve Jobs