„The Bride!” REVIEW Jessie Buckley ține pe umeri un film splendid vizual, dar sufocat de exces, confuzie de ton și un scenariu care nu știe ce vrea

Există filme care ratează ținta pentru că nu au idee ce vor să fie și există filme care vor să fie absolut totul, dintr-odată. Bride! intră clar în a doua categorie. Maggie Gyllenhaal pornește de la mitologia lui Bride of Frankenstein, mută povestea într-un Chicago al anilor ’30, o împachetează într-o estetică gotică spectaculoasă, o încarcă cu feminism, comentariu social, grotesc, erotism, umor negru, gangster movie și melodramă romantică, apoi pare să spere că intensitatea va ține loc de coerență. Nu ține. Rezultatul e un film fascinant de privit pe bucăți și obositor de urmărit ca întreg, chiar dacă are în centru o actriță care joacă impecabil împotriva unui scenariu care nu-i face niciun favor.

Filmul este scris și regizat de Maggie Gyllenhaal, îi are în rolurile principale pe Jessie Buckley și Christian Bale, cu Annette Bening, Penélope Cruz, Peter Sarsgaard și Jake Gyllenhaal în distribuție, imaginea este semnată de Lawrence Sher, iar muzica de Hildur Guðnadóttir. Pe hârtie, totul sună excelent. Și, în multe privințe, chiar există ceva viu aici: cadre superbe, o atmosferă gotică foarte bine controlată, texturi vizuale care îți rămân în minte și o coloană sonoră care știe când să apese accelerația și când să lase neliniștea să lucreze. Problema este că toate aceste atuuri tehnice susțin o poveste care se mișcă haotic, grăbit și deseori arbitrar.

Jessie Buckley e motivul principal pentru care filmul merită văzut

Să spun direct: Jessie Buckley este magistrală. Nu la nivelul devastator, perfect calibrat și mult mai profund din Hamnet, unde avea și un material dramatic mult mai generos, dar este foarte bună și aici. De fapt, trebuie să fii orb să nu vezi cât de bine joacă Jessie Buckley în Bride!. Filmul îi cere enorm: să fie Ida, să fie The Bride, să poarte și urma spectrului Mary Shelley, să schimbe registre, tonuri, impulsuri, accente, stări și intensități aproape din scenă în scenă. Iar ea face totul cu un control fizic și vocal impresionant, chiar și atunci când scenariul o aruncă în direcții contradictorii. Faptul că nu funcționează mereu nu ține de ea. Ține de film.

Personajul ei are acele ticuri verbale și fizice pe care Buckley le duce cu precizie și fără să transforme totul într-un gimmick ieftin. Chiar și când filmul riscă să facă din această componentă un artificiu prea strident, ea reușește să păstreze senzația de corp dereglat, minte fragmentată și identitate în reconstrucție. Buckley joacă nu doar straniul, ci și confuzia, furia, sexualitatea, vulnerabilitatea și sentimentul că personajul încearcă să-și inventeze singur o existență nouă. Cu alte cuvinte, exact acolo unde scenariul e schematic, ea aduce viață.

Vezi și:

Elevii se întorc la școală cu reguli noi. Cum vor arăta testele și evaluările din toamnă. Profesorii care nu respectă noile reguli riscă sancțiuni

Mai mult, Buckley are acea calitate rară de a electriza ecranul și atunci când filmul din jurul ei se clatină. Interpretarea ei este genul de prestație care domină discuția după proiecție, tocmai pentru că este imposibil de ignorat. Într-un film care pare construit din impulsuri neuniforme și idei aruncate una peste alta, Jessie Buckley e singura care pare să știe exact ce fel de monstru vrea să joace. Și îl joacă admirabil.

Un festin vizual cu muzică bună și un scenariu care sabotează tot

Dacă ar fi să judec Bride! strict după imagine și atmosferă, aș fi mult mai blândă. Filmul arată foarte bine. Lawrence Sher construiește cadre bogate, dense, întunecate, cu o senzualitate murdară și o eleganță gotică reală. Decorurile, costumele, machiajul, lumina și felul în care Chicago-ul acesta stilizat devine un spațiu al febrei, al decadenței și al coșmarului fac parte din ce are filmul mai reușit. Este genul de lungmetraj din care poți scoate zeci de imagini memorabile, chiar dacă nu-ți mai amintești limpede de ce erau personajele acolo sau de ce reacționează cum reacționează.

Și muzica lui Hildur Guðnadóttir ajută mult. Nu repară problemele de structură, dar amplifică tensiunea, oferă greutate unor momente care altfel s-ar risipi și completează bine estetica acestei lumi. E o coloană sonoră eficientă și inspirată, la fel cum filmul, în ansamblu, are o personalitate vizuală clară. Doar că personalitatea vizuală nu înlocuiește arhitectura dramatică. Poți avea cea mai frumoasă ruină gotică din cinemaul anului și tot ruină rămâne, dacă povestea se prăbușește sub propria greutate.

Vezi și:

„Mireasa!” ajunge pe HBO Max: filmul „The Bride!”cu Jessie Buckley și Christian Bale poate fi văzut acasă

Aici este marea problemă a filmului: scenariul pare convins că e suficient să adune idei mari și imagini tari. Nu este. Scenele se simt grăbite, relațiile se dezvoltă pe repede înainte, unele fire par abandonate, altele apar și dispar fără impact, iar schimbările emoționale nu au timp să se așeze. N-am empatizat aproape deloc cu personajele, deși filmul îți cere constant să investești emoțional în ele. În teorie, povestea lui Frank și a Miresei ar trebui să aibă ceva tragic, tandru și monstruos deopotrivă. În practică, totul e atât de înghesuit și de demonstrativ încât emoția rămâne la suprafață.

Efectiv, e un amestec de idei pe care filmul nu le poate susține coerent, o experiență disjunctă, un ton haotic, o lipsă de disciplină narativă și senzația de „mishmash” tematic. Și da, acesta este cuvântul potrivit. Bride! este o ciorbă-șaorma de genuri: thriller, dramă, horror gotic, satiră, romance, film de fugă, manifest feminist fără sens, film cu gangsteri și spectacol camp. Nu e nimic rău în hibridizare, dimpotrivă. Dar aici amestecul nu produce savoare, ci confuzie. Filmul nu curge; se izbește de propriile schimbări de ton.

Christian Bale dezamăgește grav, iar comparația cu Frankenstein de pe Netflix nu-l avantajează deloc

Christian Bale mi-a plăcut enorm în alte filme și tocmai de aceea dezamăgirea e mai mare aici. În The Fighter a fost extraordinar, în American Psycho a fost hipnotic, în The Prestige a avut finețe și mister, iar în Ford v Ferrari a fost unul dintre marile motoare emoționale ale filmului. Tocmai fiindcă știi cât poate, prestația lui din Bride! lovește și mai rău: este, pentru mine, oribilă. Groaznic a jucat. Nu spun că nu există muncă fizică sau intenție în ce face, dar totul pare ori prea calculat, ori complet în afara tonului, fără să construiască un personaj viu. În loc de tragedie, obții poză. În loc de suferință, obții manierism.

Paradoxul este că unii spectatori pot fi mai îngăduitori cu el, dar tocmai aici se vede cât de diviziv e filmul. Eu sunt clar în tabăra celor care nu l-au crezut aproape nicio clipă. Nu pentru că rolul ar fi imposibil, ci pentru că filmul nu-i oferă o coloană vertebrală emoțională clară, iar el nu compensează prin adevăr interior, ci prin compoziție exterioară.

Iar comparația cu Frankenstein de pe Netflix, regizat de Guillermo del Toro, este inevitabilă și deloc favorabilă pentru Bride!. Filmul lui del Toro a fost mult mai bun, mai coerent și mai sigur pe direcția lui. Acolo unde Bride! pare un colaj de impulsuri, Frankenstein are o linie dramatică mai limpede și știe mai bine ce vrea să spună despre monstruozitate, identitate și suferință. În raport cu acel film, Bride! pare mai gălăgios, mai dezordonat și mult mai puțin sigur pe ce are de spus despre iubire și alteritate. Acolo unde del Toro construiește o elegie, Gyllenhaal livrează un colaj nervos.

Poate de aceea reacția la Bride! a fost atât de rece. Nu este un film lipsit de idei sau de personalitate, dar este un film care își risipește energia. Ambiția nu ajunge când publicul nu empatizează, când povestea nu respiră și când doar una-două componente chiar funcționează constant. Rezultatul rămâne mai degrabă un obiect curios decât un film cu adevărat reușit.

Din punctul meu de vedere, Bride! a mers cam pe aceeași linie pe care a mers și Joker 2, film care nu mi-a plăcut deloc, asta după ce am adorat prima parte. Are același tip de ambiție supradimensionată, aceeași tendință de a confunda excentricitatea cu profunzimea și aceeași incapacitate de a transforma intențiile mari în emoție reală. Diferența este că Bride! are mai puțin musical în ADN, ceea ce îl face ceva mai suportabil pe alocuri. În rest, senzația rămâne similară: un film care vrea să pară îndrăzneț și aparte, dar care ajunge mai degrabă obositor și dezechilibrat.

În concluzie, Bride! nu este un dezastru total, pentru că are prea multă forță vizuală și prea multă Jessie Buckley în el ca să poată fi respins complet. Dar este un film ratat în exact zona care contează cel mai mult: scenariul, ritmul, construcția relațiilor și coerența emoțională. Jessie Buckley e excelentă și ridică enorm materialul; imaginea este foarte bună, gotică și atent compusă; muzica funcționează; însă n-am empatizat cu personajele, am simțit scenele grăbite și am ieșit cu impresia unui film care vrea să fie zece lucruri simultan și nu reușește să fie pe deplin niciunul. Merită văzut pentru Buckley și pentru estetică. Ca film, însă, e mult mai puțin decât promite.