Australia vrea să taxeze gazul exportat după modelul Norvegiei: miza de 43 de miliarde de euro și lecția pentru Europa

Australia ar putea deveni scena uneia dintre cele mai interesante dezbateri fiscale și energetice ale momentului: taxarea mai dură a gazului exportat, în special a metanului lichefiat. Într-o perioadă în care prețurile globale la energie sunt din nou tensionate, iar dependența de combustibili fosili rămâne o problemă economică și climatică, tot mai multe voci din Australia cer ca industria gazului să contribuie mai mult la bugetul public.

Miza este uriașă. Australia este al treilea cel mai mare exportator global de gaz petrolier, după Statele Unite și Norvegia, iar valoarea exporturilor sale de gaz a ajuns la aproape 50 de miliarde de dolari anual, echivalentul a aproximativ 43 de miliarde de euro. Cu toate acestea, veniturile colectate de stat prin actualul sistem de taxare sunt considerate foarte mici în raport cu profiturile industriei și cu valoarea resurselor extrase.

De ce Australia se uită la Norvegia și Qatar

Comparația cu Norvegia este inevitabilă. Norvegia taxează semnificativ sectorul petrolului și gazelor, iar banii sunt direcționați către celebrul fond suveran, cel mai mare din lume. Practic, resursele naturale finite sunt transformate într-o avere publică pe termen lung, nu doar în profituri private pentru companiile extractive. Qatar, un alt mare exportator de gaz, colectează de asemenea sume mult mai mari pentru buget decât Australia, deși exportă mai puțin gaz.

În Australia, sistemul numit Petroleum Resources Rent Tax a fost gândit ca o taxă pe profiturile generate de resurse petroliere. În practică, criticii spun că marile companii au găsit modalități prin care să reducă semnificativ contribuțiile. Chiar dacă profiturile și valoarea exporturilor au crescut, sumele colectate prin această taxă au rămas modeste sau chiar au scăzut în anumite perioade.

Vezi și:

O plantă ignorată ani la rând de fermieri se vinde acum cu până la 1.000 de euro kilogramul. Tot mai multe restaurante o caută

Potrivit datelor citate în campanie, Australia ar încasa în jur de 2 miliarde de dolari pe an prin actualul mecanism, în timp ce exporturile de gaz se apropie de 50 de miliarde de dolari. De aici vine frustrarea publică: resursele aparțin țării, dar beneficiile par să ajungă disproporționat la companii, inclusiv la giganți străini, nu la cetățeni.

Propunerea discutată acum este o taxă de 25% pe exporturile de gaz. Ideea a fost împinsă în spațiul public de Australian Council of Trade Unions, cea mai mare coaliție sindicală din țară, și a fost susținută apoi de economiști, activiști, parlamentari independenți și organizații precum Australia Institute.

Mișcarea care a pornit din social media și a ajuns în Senat

Un rol vizibil în această campanie îl are Konrad Benjamin, fost profesor de economie și creator al canalului Punter’s Politics. Prin clipuri virale pe YouTube și TikTok, acesta a explicat publicului larg cum companiile de petrol și gaze ajung să plătească taxe foarte mici în Australia, în timp ce oamenii obișnuiți, inclusiv profesorii, contribuie proporțional mai mult.

Campania a folosit și gesturi de impact mediatic: panouri publicitare cu ratele de taxare ale companiilor, stickere și chiar bere oferită gratuit pentru a sublinia ideea că australienii plătesc mai mult prin taxele pe bere decât unele companii străine prin taxele pe resurse petroliere. Poate părea activism de internet, dar efectul a fost suficient de puternic încât subiectul să fie preluat de presa mare și să ajungă la audieri în Senatul australian.

Benjamin a depus mărturie alături de Richard Denniss, co-CEO al Australia Institute, organizație care susține de ani buni reformarea taxării gazului. Institutul estimează că Australia pierde aproximativ 350 de milioane de dolari pe săptămână prin actualul sistem, bani care ar putea fi folosiți pentru servicii publice precum îngrijire dentară gratuită, educație vocațională, servicii pentru copii sau sprijin pentru persoane cu dizabilități.

Susținerea publică pare semnificativă. Un sondaj citat în material arată că 57% dintre alegătorii australieni susțin taxa pe exporturile de gaz, în timp ce doar 12% se opun, restul fiind indeciși. Această susținere vine în ciuda campaniilor costisitoare derulate de industria combustibililor fosili pentru a influența opinia publică.

De ce ezită guvernul Albanese

Premierul Anthony Albanese nu a inclus această taxă în bugetul recent și a criticat campania, numind-o necinstită. Ezitarea sa pare legată, cel puțin parțial, de relațiile comerciale cu țări asiatice care importă gaz australian, în special Japonia. O taxă pe export ar putea fi percepută de parteneri drept o lovitură într-un moment tensionat pentru piețele energetice globale.

Criticii acestei ezitări spun însă că prețurile globale ale gazului nu sunt stabilite direct de Australia, ci de piața internațională. În plus, argumentul de fond este că o țară are dreptul să obțină un beneficiu public rezonabil din exploatarea propriilor resurse finite. Dacă Norvegia și Qatar pot colecta venituri semnificative fără să distrugă industria, Australia ar putea face același lucru.

Situația este cu atât mai interesantă cu cât Partidul Laburist al lui Albanese are legături istorice cu sindicatele, iar presiunea pentru taxă vine tocmai din zona sindicală. În același timp, partide rivale, inclusiv Verzii, susțin de multă vreme o taxare mai dură a exporturilor de gaz. Chiar și zone populiste sau de extremă dreapta au încercat să preia tema, tocmai pentru că este populară în rândul alegătorilor.

Pentru Albanese, riscul politic este evident. Dacă refuză o măsură susținută de majoritatea alegătorilor, poate pierde teren în fața unor rivali care se prezintă drept apărători ai interesului național. Dacă o adoptă, intră în conflict cu o industrie puternică și cu unii parteneri comerciali.

Lecția pentru Europa și pentru țările cu resurse naturale

Dezbaterea australiană are relevanță și pentru Europa, inclusiv pentru țări care depind de importuri energetice sau care au propriile resurse naturale. Întrebarea de fond este simplă: cine beneficiază cu adevărat de exploatarea resurselor finite? Companiile care extrag, acționarii lor și partenerii externi sau cetățenii țării care deține acele resurse?

O taxă pe exporturile de gaz nu este doar o măsură climatică, deși poate contribui indirect la reducerea atractivității combustibililor fosili. Este și o măsură economică. Dacă o resursă publică este extrasă și vândută pe piețe internaționale, statul poate argumenta că trebuie să primească o parte corectă din valoare, mai ales când profiturile sunt ridicate și costurile climatice sunt suportate de întreaga societate.

Pentru Europa, lecția este dublă. Pe de o parte, dependența de combustibili fosili importați rămâne o vulnerabilitate strategică. Pe de altă parte, țările exportatoare pot fi presate de propriii cetățeni să nu mai ofere resurse ieftine fără beneficii publice consistente. Dacă astfel de taxe devin mai răspândite, prețul real al combustibililor fosili ar putea reflecta mai bine costurile economice, politice și climatice pe care le generează.

Industria petrolului și gazului avertizează, previzibil, că o taxă mai mare ar reduce investițiile. Susținătorii măsurii răspund că tocmai acesta poate fi un efect acceptabil într-o lume care trebuie să reducă extracția de combustibili fosili. Dacă banii colectați sunt folosiți pentru energie regenerabilă, infrastructură, servicii publice și tranziție economică, taxa poate deveni un instrument de modernizare, nu doar o povară fiscală.

În final, Australia nu discută doar despre o taxă pe gaz. Discută despre modelul de dezvoltare al unei țări bogate în resurse, dar prinsă între interese extractive, presiuni climatice și nemulțumire publică. Dacă mișcarea reușește, ar putea oferi un exemplu pentru alte state: resursele naturale nu trebuie să fie doar o sursă de profit privat, ci și o fundație pentru prosperitate publică.

Hummerul electric mai mic pe care GM nu vrea încă să-l producă: rival de Bronco și Wrangler, dar cu drone pentru off-road