Anthony Hopkins își scoate sufletul la lumină în „We Did OK, Kid”, o autobiografie pe care am citit-o pe nerăsuflate REVIEW

Sunt cărți pe care le citești cu interes, cărți pe care le admiri de la distanță și cărți care te lovesc exact în locul în care te doare cel mai tare. Pentru mine, We Did OK, Kid: A Memoir (Hai că am reușit, puștiule), autobiografia lui Anthony Hopkins, a fost din ultima categorie. A fost o carte revelatoare, foarte bună, pe care am citit-o pe nerăsuflate, cu senzația aceea rară că nu stau doar în fața unei confesiuni de vedetă, ci în fața unui om care își privește viața fără machiaj, fără poză și fără scuze perfecte.

Anthony Hopkins este actorul meu preferat și l-am urmărit întotdeauna cu drag, cu admirația aceea profundă pe care o ai pentru un artist care pare capabil să spună o poveste și atunci când tace. De la forța rece și memorabilă din The Silence of the Lambs până la fragilitatea sfâșietoare din The Father, Hopkins a avut mereu ceva aproape misterios: o combinație de rigoare, suferință, inteligență și vulnerabilitate. Tocmai de aceea, întâlnirea cu vocea lui din această autobiografie a fost atât de puternică. Cartea lui nu este doar cronica unei cariere uriașe, ci și radiografia unei singurătăți vechi, a unei relații complicate cu tatăl lui, a teatrului ca refugiu, a artei ca salvare și a unei vieți în care succesul nu a șters deloc greșelile. Volumul, publicat de Summit Books în noiembrie 2025, urmărește copilăria lui în Port Talbot, drumul spre teatru și film, dar și lupta cu alcoolismul și costurile intime ale acestei vieți.

O carte despre Anthony Hopkins, dar și despre rănile care nu dispar

Ce m-a impresionat cel mai mult este că We Did OK, Kid nu încearcă să construiască imaginea unui mare actor impecabil. Dimpotrivă. Hopkins scrie despre copilăria lui dificilă, despre un tată puternic, dur și rezervat emoțional, despre sentimentul că nu se ridică la nivelul așteptărilor și despre felul în care, foarte devreme, arta a devenit nu un lux, ci o formă de supraviețuire. Una dintre marile teme ale cărții este tocmai această formare interioară: băiatul nesigur, crescut într-un mediu aspru, care găsește în poezie, în teatru și în disciplină o ieșire din haos.

Și se simte. Se simte în fiecare pagină că Hopkins nu vorbește despre teatru doar ca despre o profesie, ci ca despre locul în care s-a putut inventa din nou. Teatrul apare aici ca un teritoriu al ordinii, al repetiției, al cuvântului învățat până la os, al transformării totale. Este imposibil să citești paginile despre începuturile lui, despre RADA, despre întâlnirea cu Laurence Olivier, despre primele roluri și despre felul în care poezia i-a deschis vocea, fără să înțelegi mai bine actorul pe care l-ai văzut pe ecran.

Vezi și:

Alertă meteo de furtuni în București și alte 12 județe până la ora 23:00. Sunt așteptate vijelii, grindină și ploi torențiale

Mi-a plăcut enorm și faptul că autobiografia nu rămâne blocată în mitologia Hollywoodului. Nu este un șir comod de anecdote despre faimă și platouri de filmare. Sigur, cartea trece prin filme, roluri, întâlniri și culisele unei cariere legendare, dar miza este alta: omul din spatele imaginii. Și tocmai asta o face atât de bună. Hopkins nu vrea să pară simpatic cu orice preț. Nu vrea să iasă din pagini mai iubit decât era înainte. Vrea, mai degrabă, să spună adevărul lui, cu asperități, cu orgolii, cu goluri și cu rușini.

Ca lectură, asta se traduce într-o experiență intensă. M-am trezit de multe ori oprindu-mă după un pasaj și gândindu-mă nu la vedeta Anthony Hopkins, ci la băiatul care n-a știut cum să fie iubit, la bărbatul care a învățat prea târziu cât rău poate face fuga de intimitate și la artistul care a transformat această lipsă într-o forță scenică aproape irepetabilă.

Relația cu fiica lui și motivul pentru care această carte m-a emoționat atât de tare

Pentru mine, partea cea mai grea și cea mai emoționantă a cărții a fost cea legată de fiica lui, Abigail. Aici, autobiografia a devenit din recenzie literară ceva mult mai personal. Fiind fiică de actori, cu un tată care nu mai e printre noi de câțiva ani și pe care nu l-am văzut decât de câteva ori în viața mea, trăind  fără el, doar cu mama. De aceea, am empatizat profund cu povestea lui Hopkins și cu ceea ce a însemnat absența lui pentru copilul rămas în urmă.

Nu pot și nici nu vreau să judec ușor un asemenea subiect. În cazul lui Anthony Hopkins, ruptura de fiica lui este una cunoscută public de mult timp, iar în ultimii ani actorul a vorbit cu regret despre felul în care s-a purtat. În memoriile sale, el spune că va regreta mereu că a rănit-o atunci când a părăsit familia, iar relatările apărute odată cu lansarea cărții arată că Abigail avea doar 14 luni când el a plecat. Tot în jurul acestei cărți, Hopkins a revenit asupra unor declarații mai vechi, recunoscând că a vorbit rece și greșit despre ea în trecut.

Aici… s-a rupt ceva în mine, printre rândurile paginilor. Pentru că, dincolo de numele uriaș, de Oscaruri și de aura lui aproape mitologică, rămâne un adevăr foarte simplu și foarte dureros: un tată poate greși enorm, iar conștientizarea vine uneori prea târziu. Și poate tocmai de aceea am citit aceste pagini cu atât de multă emoție. Din ce am auzit, și tatăl meu și-a dat seama târziu cât a greșit față de mine. Poate nu suficient de devreme încât să schimbe ceva. Poate nu într-un mod care să repare. Dar suficient cât să lase în urmă acel gând amar că unele iertări vin după ce viața a pierdut deja prea mult timp.

Citind despre Hopkins, am încercat să nu judec omul, ci actorul. Și, paradoxal, tocmai cartea lui m-a făcut să văd mai clar că cele două lucruri nu pot fi separate complet. Actorul uriaș s-a hrănit și din răni, și din vinovății, și din incapacitatea de a iubi simplu. Iar omul, la bătrânețe, a ajuns să privească înapoi cu o luciditate pe care probabil nu o avea în tinerețe. A vorbit despre regret, despre imperfecțiune și despre nevoia de a nu mai trăi în resentiment, chiar dacă împăcarea nu s-a produs cu adevărat.

Nu, asta nu șterge absența. Nu o îndulcește magic. Nu transformă durerea într-o poveste frumoasă. Dar îi dă o dimensiune umană. Iar mie, ca cititoare, exact asta mi-a fost imposibil să ignor. Am simțit durerea din pagini și am simțit mai ales acel moment foarte târziu în care un om înțelege ce a stricat și nu mai are la dispoziție decât sinceritatea.

Teatru, artă, filme și sentimentul că îl cunoști mai bine după ultima pagină

Cartea aceasta mi-a amintit constant și de filmele lui. Nu într-un sens superficial, de tipul „uite ce interesantă e povestea din spatele unui rol”, ci într-un mod mai profund. După ce îl citești pe Hopkins vorbind despre tatăl lui, despre propria lui neliniște, despre alcool, despre disciplină, despre poezie și despre bătrânețe, începi să vezi altfel și personajele lui. Înțelegi mai bine de unde vine severitatea aceea controlată, de unde vine vocea, de unde vine privirea fixă și tăioasă, de unde vine, mai ales, capacitatea lui de a sugera mereu că sub suprafață există o rană.

Poate de aceea, pentru mine, We Did OK, Kid este una dintre acele autobiografii care merită citite chiar și de cineva care nu consumă în mod obișnuit memorii de celebrități. Pentru că nu este doar despre faimă, nici doar despre cinema, nici doar despre marele Anthony Hopkins. Este despre prețul artei, despre felul în care trecutul te însoțește indiferent cât de sus ajungi și despre faptul că succesul nu îți oferă automat pace. Volumul a fost descris oficial ca o confesiune onestă și vulnerabilă despre copilăria lui dificilă, cariera din teatru și film și drumul spre sobrietate, iar exact această combinație se simte în lectura lui.

Eu am închis cartea cu ochii umezi și cu sentimentul acela rar că am citit ceva care nu doar m-a captivat, ci m-a și mișcat personal. Da, este o carte revelatoare. Da, este foarte bună. Da, am citit-o pe nerăsuflate. Și da, mi-a confirmat încă o dată de ce Anthony Hopkins rămâne actorul meu preferat: nu pentru că este perfect, ci pentru că din toate imperfecțiunile lui a ieșit o artă atât de mare încât a ajuns să spună adevăruri pe care mulți oameni nici măcar în viața lor nu reușesc să le rostească. În We Did OK, Kid, Hopkins nu cere absolvire. Oferă, în schimb, ceva mai valoros: o privire sinceră în propriul lui suflet. Iar asta face din această carte nu doar o lectură excelentă, ci una care rămâne cu tine mult după ce ai întors ultima pagină.

Trezește-te și trăiește. Asta e tot – trăiește!

Companiile românești care puteau concura cu Digi pentru cele 196 de milioane de euro din SAFE. Cine putea primi contractul cu SRI