Ziua Independenței României, un vis împlinit după secole de opresiune străină. Mihail Kogălniceanu: ”Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare!”

Pe data de 9 mai 1877, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu proclama independența României într-o sesiune extraordinară a Adunării Deputaților, după secole în care poporul nostru fusese asuprit de ocupații și opresiuni străine: „Suntem independenți! Suntem nație de sine stătătoare!”.

Drumul României spre suveranitate: context istoric și mobilizarea pentru război

Obținerea independenței României în anul 1877 nu a fost rezultatul unui simplu act politic, ci rodul unei confruntări armate dure și a unor manevre diplomatice tensionate într-un context european instabil.

Războiul Ruso-Turc din 1877–1878 a reprezentat pentru români ocazia unică de a-și revendica dreptul la autodeterminare, după secole în care teritoriul românesc a fost dominat, controlat sau influențat de puteri străine, în special de Imperiul Otoman.

Confruntarea dintre Imperiul Țarist și Imperiul Otoman, izbucnită oficial la 12/24 aprilie 1877, amenința să transforme din nou Țările Române într-un simplu teatru de război. Pentru a nu fi lăsată la voia sorții, România a decis să nu rămână neutră.

Horoscopul zilei de duminică, 18 mai 2025. Influenţa Lunii în Balanță aduce o energie aparte pentru toate zodiile

Cu ce să stropeşti trandafirii după ploaie. Vor rezista mai mult timp înfloriţi

Cu trupele ruse deja instalate pe teritoriul său, guvernul român, condus de domnitorul Carol I și de primul-ministru Ion C. Brătianu, a decis că singura soluție onorabilă era intrarea activă în război și proclamarea independenței.

Vezi și: Familia sa a desființat iobăgia în Moldova, iar el și-a dedicat viața istoriei statului român. Povestea lui Mihail Kogălniceanu VIDEO

Proclamarea independenței României în Adunarea Deputaților: „Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare!”

Pe 9 mai 1877, într-o sesiune extraordinară a Adunării Deputaților, Mihail Kogălniceanu a rostit unul dintre cele mai vibrante discursuri din istoria parlamentară a țării, declarând: „Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare!”.

A doua zi, proclamația a fost semnată de domnitorul Carol I, iar România a încetat plata tributului de 914.000 lei către Imperiul Otoman, direcționând această sumă către bugetul apărării.

Mobilizarea fusese anunțată deja în luna aprilie a aceluiași an, iar aproximativ 120.000 de soldați români au fost concentrați de-a lungul Dunării.

Inițial, se credea că va fi o simplă demonstrație de forță, dar realitatea a fost mult mai dură. Războiul s-a dovedit a fi lung, cu pierderi grele, lipsuri materiale și boli care au afectat mii de combatanți.

Războiul de independență: sacrificiu, eroism și trădare diplomatică

Participarea României la conflict a fost decisivă. După ce armata rusă a întâmpinat dificultăți majore în fața fortificațiilor otomane de la Plevna, marele duce Nicolai, comandantul forțelor ruse, a cerut ajutorul aliatului său român.

Carol I a trecut Dunărea în fruntea unei armate românești și a preluat comanda trupelor ruso-române. Strategia sa de a înlocui atacurile directe cu un asediu metodic a condus în cele din urmă la capitularea orașului în decembrie 1877.

Asediul Plevnei a fost una dintre cele mai grele bătălii ale conflictului. Turcii, bine fortificați, s-au apărat cu disperare.

Din cei 6.000 de soldați români care au atacat redutele turcești într-una dintre lupte, aproape 2.500 au pierit. În total, România a pierdut aproape 5.000 de oameni, iar alte câteva mii au fost răniți sau au revenit de pe front bolnavi.

Condițiile de trai ale ostașilor erau precare, hrana era insuficientă, iar alimentația bazată pe porumb fiert sau pesmeți uscați a provocat suferințe mari.

Mărturiile locotenentului C. Mihăiescu descriu amănunțit aceste greutăți și atmosfera de pe front: foamete, lipsuri, dar și sprijinul sincer al populației bulgare, în rândul căreia se regăseau mulți românofoni.

Mai puțin cunoscut este și faptul că trupele române au asediat orașul Vidin, tot în Bulgaria, contribuind în mod decisiv la slăbirea rezistenței otomane.

De asemenea, confruntările s-au extins dincolo de teritoriul românesc sau bulgar, având loc și în Caucaz, dar și pe Dunăre și în Marea Neagră, unde au avut loc lupte navale între flotele ruse și otomane.

Deși România și-a câștigat independența prin jertfa soldaților săi, realitatea de după încheierea războiului a fost amară.

Marile puteri europene nu au recunoscut imediat statutul de stat suveran. România nu a fost invitată la negocierile de pace de la San Stefano (3 martie 1878), iar apoi nici la Congresul de la Berlin.

În plus, deși Rusia semnase o convenție prin care promitea respectarea integrității teritoriale a României, a cerut totuși anexarea sudului Basarabiei (Cahul, Ismail și Bolgrad), teritorii ce aparțineau Moldovei istorice.

Carol I a refuzat inițial cedarea, ripostând cu fermitate la amenințările țarului Alexandru al II-lea: „Armata care s-a luptat la Plevna sub ochii împăratului… va putea fi zdrobită, dar nu va reuși nimeni niciodată să o dezarmeze”.

În primăvara lui 1878, trupele române au fost mobilizate împotriva unei eventuale invazii rusești. Tensiunea era la cote maxime, iar această trădare din partea Rusiei a lăsat urme adânci în mentalul colectiv românesc.

Vezi și: Locotenentul Mauriciu Brociner a plecat la război evreu și s-a întors român. Povestea incredibilă a ”Eroului de la Grivița”

Mihai Kogălniceanu, fostul ministrul de externe al României – fotografie de arhivă

România a cedat sudul Basarabiei și a primit Dobrogea

Independența României a fost în cele din urmă recunoscută internațional, dar nu fără compromisuri. În schimbul recunoașterii, România a fost nevoită să cedeze sudul Basarabiei, primind în schimb Dobrogea, teritoriu locuit de o populație eterogenă, dar strategic esențial pentru deschiderea la Marea Neagră.

După război, România a început să-și caute o ancoră de siguranță în Europa. Aflată între două imperii ostile, Rusia și Austro-Ungaria, Bucureștiul a fost obligat să se apropie de Puterile Centrale.

În ciuda tratamentului nedrept aplicat românilor din Transilvania de către autoritățile austro-ungare, Carol I și Brătianu au considerat necesar acest compromis pentru a garanta securitatea statului. A urmat o perioadă de stabilitate și modernizare, în care România și-a consolidat instituțiile și economia.

Războiul de Independență a schimbat radical imaginea internațională a României. Dacă până atunci fusese văzută ca un principat supus Porții Otomane, după 1877-1878, România devine un actor de sine stătător pe scena europeană.

Jertfa soldaților, voința conducătorilor și curajul de a înfrunta atât adversarii, cât și aliații duplicitari, au transformat țara într-o națiune independentă.

Un ideal împlinit prin sânge și voință

Proclamarea independenței la 9 mai 1877 nu a fost un simplu act politic, ci apogeul unui ideal național pentru care românii au luptat secole întregi. Discursul lui Mihail Kogălniceanu nu a fost doar simbolic, ci expresia unei realități confirmate de faptele de arme și de jertfa unei generații întregi.

România și-a câștigat independența nu în sălile de tratative, ci pe câmpurile de luptă de la Plevna și Vidin. Eforturile și sacrificiile soldaților români, coroborate cu diplomația atentă a liderilor săi, au făcut ca visul unei națiuni libere să devină realitate.

Deși victoria a fost umbrită de nedreptăți internaționale, românii au demonstrat că sunt capabili să-și decidă singuri destinul.

Războiul de Independență a fost, pentru România, nu doar o victorie militară, ci și o lecție dură despre echilibrul de forțe în Europa. În final, însă, cel mai important rezultat a fost acela că România a devenit, pentru prima dată în epoca modernă, o națiune suverană. Visul de veacuri al românilor se împlinise.

Vezi și: Primul film românesc a cucerit Europa și a scris istorie în cinematografie: proiectul ambițios de lungmetraj „Independența României”, realizat în 1912