Monumentul Sfintei Treimi, simbolul renașterii Banatului. Istoria ciumei din Timișoara, epidemia care a omorât fiecare al șaselea locuitor al orașului în sec al XVIII-lea

În mijlocul Pieței Unirii din Timișoara, se înalță un monument care, pentru mulți trecători, este doar o piesă de artă barocă. Puțini știu însă că Monumentul Sfintei Treimi, cunoscut și ca „Coloana Ciumei”, nu este doar o operă sculpturală remarcabilă, ci și o mărturie mută a uneia dintre cele mai cumplite tragedii care au lovit orașul: epidemia de ciumă din anii 1738–1740. Această molimă, care a ucis mai mult de 1.000 din cei aproximativ 6.000 de locuitori ai Timișoarei, a rămas întipărită adânc în memoria colectivă a Banatului.

O boală adusă de soldați și ignorată la început

Ciuma bubonică a ajuns în Timișoara la începutul anului 1738, adusă, după toate probabilitățile, de trupele imperiale întoarse din Țara Românească. Regimentul de infanterie Grunne, care se întorsese în cetatea Timișoarei după campaniile din sud, a fost primul în care s-au semnalat cazuri suspecte.

Deși inițial medicii militari nu au identificat boala ca fiind ciumă, notând doar „umflături și febră malignă” în rapoartele zilnice, lucrurile au escaladat rapid.

Primul deces oficial cauzat de ciumă a fost înregistrat pe 19 februarie 1738, când un soldat a murit prezentând simptome specifice: febră mare și tumori dureroase în zona abdominală.

Cum să uzi și să fertilizezi morcovii în iulie ca să previi uscarea și să obții o recoltă bogată

Ce greșeală face toată lumea când fierbe dulceața. Așa ajunge să fermenteze

În ciuda eforturilor autorităților de a limita răspândirea bolii, molima se infiltrase deja în oraș. Primele măsuri de carantină au fost luate cu întârziere, dar au devenit din ce în ce mai stricte pe măsură ce gravitatea situației devenea evidentă.

Administrația Timișoarei, condusă la acea vreme de baronul Engelshofen, a închiriat 13 case armenești izolate în afara orașului și le-a transformat în adăposturi pentru cei infectați sau suspecți. A fost amenajată inclusiv o casă de vânătoare în pădurea orașului pentru cazurile severe.

Carantină, izolare și incinerare – armele unei lupte inegale

Măsurile impuse de Consiliul Aulic de Război de la Viena au fost severe, dar necesare. Toți cei care călătoreau din Banat spre alte regiuni ale imperiului erau obligați să treacă prin carantină la Szeged sau Aradul Nou.

Doar după două săptămâni de izolare, aceștia primeau un certificat de sănătate semnat de comandanții punctelor de carantină. În același timp, administrația centrală a impus arderea caselor izolate din zonele rurale, considerate focare ale bolii.

Comandanții militari din Arad și Szeged aveau ordin clar să nu permită trecerea nimănui fără respectarea acestor condiții, sub amenințarea pierderii gradului și a onoarei.

Numărul medicilor disponibili în Timișoara a început să scadă pe măsură ce molima se răspândea în satele din jur: Urseni, Giarmata, Checea, Jadani, dar și în alte zone precum Bara și Bacamezeu, în districtul Lipovei.

Unii medici au fost trimiși în aceste localități, iar alții au pierit din cauza contactului prelungit cu bolnavii. În cele mai grave momente ale epidemiei, autoritățile au ordonat incinerarea cadavrelor celor morți de ciumă, pentru a preveni contaminarea apei și a solului.

Sfârșitul molimei și renașterea spirituală

După 13 luni de teamă, suferință și moarte, ciuma și-a pierdut puterea în Timișoara. Ultimul caz mortal a fost înregistrat pe 28 martie 1739, iar pe 15 mai același an, ultima persoană aflată în carantină a fost eliberată.

Data de 15 mai a devenit o sărbătoare locală importantă, comemorată prin procesiuni religioase care marcau ieșirea orașului din bezna epidemiologică.

În martie 1740, Oravița a fost declarată și ea liberă de ciumă, semn că valul epidemic se stinsese complet din Banat. Comunitatea a răsuflat ușurată, dar rana lăsată de molimă a rămas adâncă. Un locuitor din șase pierise, iar întreaga structură socială și economică a regiunii fusese zdruncinată.

Monumentul Sfintei Treimi, un omagiu adus salvării divine

Ca semn de recunoștință pentru sfârșitul molimei, autoritățile din Timișoara au comandat o lucrare artistică deosebită: Monumentul Sfintei Treimi, cunoscut și sub denumirea de Coloana Ciumei.

Sculptura a fost realizată la Viena, în stil baroc, și adusă în Timișoara la scurt timp după sfârșitul epidemiei. Amplasată în inima Pieței Unirii, această coloană de piatră albă devine un punct de atracție vizuală și spirituală pentru trecători.

Monumentul este compus din mai multe elemente simbolice. La bază se află statuia Sfântului Ioan Nepomuk, protector împotriva ciumei și al celor aflați în pericol, alături de Sfânta Rozalia, considerată o sfântă taumaturgă în vreme de molimă.

Deasupra lor, pe coloană, sunt reprezentați Tatăl, Fiul și Fecioara Maria, într-o scenă ce evocă protecția divină asupra orașului.

Acest tip de monument nu este unic Timișoarei, astfel de coloane ale ciumei există în multe orașe din fostul Imperiu Habsburgic, dar cel din Piața Unirii se remarcă prin măiestria execuției și încărcătura sa istorică.

„Coloana Ciumei”, o lecție pentru posteritate

Epidemia de ciumă din Timișoara, deși uitată de mulți, rămâne un episod crucial în istoria orașului. Reacția autorităților, mobilizarea comunității și intervenția administrației centrale habsburgice au demonstrat o capacitate de gestionare a crizei demnă de remarcat pentru acea perioadă.

De asemenea, acest episod arată cât de fragilă poate fi viața urbană în fața unei molime, dar și cum, din suferință, pot renaște solidaritatea și credința.

În fiecare an, la 15 mai, cândva sărbătoare importantă în oraș, poate ar fi util să ne amintim nu doar de sfârșitul unei epidemii, ci și de oamenii care au luptat pentru salvarea orașului, de medicii căzuți în linia întâi, de cei izolați cu lunile și de miile de familii distruse de pierderi.

Monumentul Sfintei Treimi nu este doar un decor urban, ci un simbol al renașterii, al memoriei și al rezilienței.

Astăzi, când omenirea a traversat recent o altă pandemie, semnificația acestui monument capătă un nou sens. Istoria tinde să se repete, iar memoria colectivă rămâne singura pavăză împotriva repetiției greșelilor trecutului.

Coloana Ciumei din Timișoara rămâne nu doar un punct de reper arhitectural, ci și o lecție de istorie, de umanitate și de speranță.