George Bacovia, sclavul unui viciu nemilos. Cum și-a ales marele poet simbolist pseudonimul literar: ”Pe calea aceasta am mers eu!”

George Bacovia este astăzi considerat unul dintre cei mai mari poeți simboliști ai literaturii române, recunoscut pentru profunzimea stărilor melancolice și pentru atmosfera apăsătoare pe care a reușit să o imprime poeziei sale. În spatele acestei opere care a cucerit generații întregi de cititori se ascunde, însă, o viață bântuită de o sensibilitate maladivă și de un viciu care i-a influențat nu doar stilul literar, ci și identitatea artistică: alcoolul.

Poetul unei lumi în tonuri de cenușiu

Născut în 1881, în orașul Bacău, cu numele George Andone Vasiliu, viitorul poet a crescut într-o familie de comercianți. De mic s-a arătat a fi o fire introspectivă, dominată de stări de anxietate și depresie.

Nu era omul lumii exterioare, ci al propriei interiorități, un tânăr cu o înclinație naturală spre meditație, visare și izolare. Aceste trăsături de personalitate se vor reflecta puternic în lirica sa ulterioară, marcată de un ton sumbru, de simboluri ale degradării și alienării.

Încă din perioada tinereții, Bacovia s-a arătat inadaptat normelor sociale. A urmat studii de drept, dar a fost atras mai degrabă de literatură decât de jurisprudență.

Cum elimini ușor gheața din congelator. Metoda rapidă care reduce și factura la energie

Horoscopul zilei de luni, 16 iunie 2025. Zodia care începe săptămâna cu stângul, trebuie să evite deciziile importante

Nu a profesat niciodată cu adevărat în domeniul pentru care se pregătise, preferând să scrie în ritmul său lent, cu pauze lungi și momente de retragere completă din viața publică. Nu era un spirit activ, ci unul pasiv, contemplativ, care trăia mai mult în propria minte decât în realitatea cotidiană.

Nașterea unui pseudonim inspirat de Bachus

Puțini scriitori și-au legat identitatea literară de propriile vicii într-un mod atât de explicit precum a făcut-o George Bacovia. Alegerea pseudonimului său nu a fost întâmplătoare și nici lipsită de semnificații.

Într-un interviu acordat revistei Vremea în anul 1943, poetul explica fără ocolișuri originea numelui său artistic și legătura acestuia cu vinul, băutura care l-a însoțit de-a lungul vieții.

„Prescurtând pe BACHUS în BACO, și adăugând apoi cuvântul latin VIA, ‘calea’, ajungi să vezi că Bacovia înfățișează pur și simplu calea lui Bachus. Pe calea aceasta am mers eu într’adevăr multe ori”, mărturisea el. Era o alegere asumată, sinceră, o recunoaștere fără mască a influenței pe care alcoolul o avusese nu doar asupra omului George Vasiliu, ci și asupra poetului Bacovia.

Aluzia la Bachus, zeul vinului în mitologia romană, nu este doar o glumă amară. În realitate, alcoolul devenise o prezență constantă în viața poetului, un companion al solitudinii, al disperării și al reflecțiilor nocturne.

De altfel, poetul recunoștea că mediul în care s-a născut, orașul Bacău, înconjurat de regiuni viticole, a avut și el o influență în această direcție. Viile din zonă erau cunoscute, iar vinul, prezent pe mesele localnicilor, i-a intrat în sânge nu doar fizic, ci și spiritual.

Vezi și: Depresia, ”iubita” nemiloasă a lui George Bacovia. Poetul a refuzat să meargă la propria nuntă: ”Vine întunericul!”

Poezia inspirată de realitatea imediată

George Bacovia nu a fost un autor al abstracțiunilor sau al unor teme izolate de viața cotidiană. Chiar dacă simbolismul pe care îl practică este deseori caracterizat printr-o atmosferă apăsătoare și un limbaj esențializat, sursele sale de inspirație erau cât se poate de reale.

În același interviu, poetul menționa că multe dintre textele din volumul Scântei galbene au fost inspirate de priveliștea grădinii publice din Bacău, o imagine aparent banală, dar care, în ochii săi, devenea locul în care realitatea se dizolvă în melancolie.

Peisajele citadine, zidurile scorojite, ploaia rece, toamnele mohorâte și crâșmele obscure erau decorul existenței sale zilnice. Nu scria despre idile sau peisaje idilice, ci despre colțuri de lume triste, despre oameni alienați, despre ruina interioară.

Alcoolul nu era doar un viciu, ci și un simbol al evadării, o poartă către altă realitate, una în care durerea putea fi cel puțin amorțită, dacă nu vindecată.

Această dimensiune bahică a operei sale nu trebuie înțeleasă doar ca o temă poetică, ci ca o parte integrantă a modului său de a fi. Bacovia a transformat suferința și dependența într-o estetică unică, iar lirica sa, în loc să respingă realitatea dură, a îmbrățișat-o în toată brutalitatea ei.

Un poet neînțeles în timpul vieții

George Bacovia nu s-a bucurat, în timpul vieții, de recunoașterea pe care o merita. Firea sa retrasă, comportamentul excentric și caracterul său inadaptabil nu l-au ajutat să se integreze în cercurile literare dominante ale vremii. A fost perceput drept un autor marginal, un poet al descompunerii, greu de citit și de înțeles.

Criticul și scriitorul Nichita Danilov nota, cu un ton reflexiv, că „având un temperament retractil, cu ieșiri publice aberante, și o biografie ștearsă, nu e de mirare că George Bacovia nu a avut în epocă o receptare pe măsura operei”. Poetul nu era compatibil cu spiritul vremii, iar melancolia sa nu avea loc într-o epocă în care vitalitatea și eroismul erau aclamate.

Abia după moartea sa, în 1957, poezia bacoviană a început să fie reevaluată. Un deceniu mai târziu, nume mari ale literaturii române, Ion Caraion, Nichita Stănescu, Ileana Mălăncioiu, Adrian Păunescu, Cezar Ivănescu, i-au redat locul binemeritat în panoplia marilor creatori.

Bacovia a fost așezat, în sfârșit, alături de Lucian Blaga, Tudor Arghezi și Ion Barbu – simboluri ale poeziei moderne românești.

Ironia sorții face ca această redescoperire să se producă în plină epocă proletcultistă, un context în care poezia sa, profund individualistă și antitetică față de ideologia vremii, părea să nu-și găsească locul. Și totuși, sensibilitatea bacoviană a reușit să străbată timpul și să cucerească noi generații de cititori.

Vezi și: George Bacovia, geniul corigent la cinci materii. Nu a reușit nici să ia Bacalaureatul, școala a fost o traumă pentru el

Moștenirea unei existențe tragice

George Bacovia a fost mai mult decât un poet simbolist, a fost cronicarul unei suferințe fără leac, al unei lumi care se destramă sub presiunea propriei greutăți. A trăit în anonimat relativ, dar a lăsat în urmă o operă monumentală, marcată de o sinceritate dureroasă și de o expresivitate rar întâlnită.

Alcoolul, acest viciu care l-a stăpânit aproape întreaga viață, nu i-a anulat geniul, ci i-a conturat stilul și i-a alimentat angoasele. A fost, poate, blestemul său, dar și forța care i-a șlefuit creația.

Pseudonimul ales nu este o simplă invenție literară, ci o confesiune codificată: „Bacovia” este „calea lui Bachus”, calea pe care poetul a ales să o urmeze cu toate riscurile și durerile implicate.

Astăzi, Bacovia este nu doar un autor inclus în manuale, ci un simbol al poeziei interioare, al sensibilității duse la extrem, al artei care izvorăște din suferință. Într-o epocă a vitezei și superficialității, versurile sale ne obligă să ne oprim, să reflectăm, să privim dincolo de aparențe.

George Bacovia a mers pe calea vinului, dar a lăsat în urmă o operă care încă luminează, discret și apăsat, precum o scânteie galbenă în noapte.