”Carol al II-lea al României” s-a spânzurat în baie cu propria curea de la pantaloni. Drama marelui actor de comedie Gheorghe Șimonca

Gheorghe Șimonca rămâne, pentru cunoscători, unul dintre actorii care au marcat discret, dar profund, scena teatrală și cinematografică românească. Născut la 20 aprilie 1936 în Dăbâca, județul Cluj, Șimonca a urmat cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, pe care l-a absolvit în 1962.

Gheorghe Șimonca, o carieră de peste patru decenii în arta românească

Parcursul său profesional a început pe scena Teatrului de Stat din Oradea, între 1962 și 1964, iar apoi s-a mutat în capitală, unde a jucat la Teatrul Satiric-Muzical „Constantin Tănase”, între 1964 și 1968.

Adevărata consacrare vine odată cu transferul său, la cererea lui Radu Beligan, la Teatrul de Comedie, unde a activat până în 2005.

Într-o carieră de peste patru decenii, Gheorghe Șimonca s-a remarcat prin versatilitatea și naturalețea cu care a interpretat atât roluri comice, cât și dramatice.

Horoscopul zilei de duminică, 18 mai 2025. Influenţa Lunii în Balanță aduce o energie aparte pentru toate zodiile

Cu ce să stropeşti trandafirii după ploaie. Vor rezista mai mult timp înfloriţi

A jucat în numeroase spectacole de televiziune, filme și piese de teatru, alături de nume mari precum Stela Popescu, Nicu Constantin, Horia Căciulescu sau Sergiu Cioiu.

L-a interpretat magistral pe Regele Carol al II-lea al României în trei filme

Unul dintre cele mai memorabile roluri ale lui Gheorghe Șimonca a fost cel al regelui Carol al II-lea, în filmul „Actorul și sălbaticii” din 1975. A fost prima apariție cinematografică a unui membru al familiei regale române pe ecranele unei țări comuniste, o realizare cu totul excepțională la vremea respectivă.

Interpretarea lui Șimonca a frapat atât prin fidelitatea comportamentală, cât și prin uimitoarea asemănare fizică cu suveranul.

Succesul acestui rol i-a adus alte două interpretări ale aceluiași personaj, în „Ediție specială” (1978) și „Drumeț în calea lupilor” (1988), cel din urmă film apărând abia în 1990.

Gheorghe Șimonca reușise să imprime personajului regal o aură de autenticitate atât de convingătoare încât, pentru publicul român, imaginea regelui Carol al II-lea ajunsese să fie irevocabil legată de chipul său.

Vezi și: Amantlâcul dintre Carol al II-lea și Elena Lupescu, mărul discordiei al Casei Regale a României. Iubirea dintre rege și „duduia roșcată” a înflorit de la o simplă bomboană

Sănătatea sa mentală s-a deteriorat după ce s-a pensionat

Viața profesională a lui Gheorghe Șimonca a fost una remarcabilă, însă viața personală și ultimii ani au fost marcați de suferință, izolare și o dureroasă uitare. După pensionarea sa în 1990, la doar 55 de ani, actorul a început să simtă apăsarea unei vieți fără scenă.

Îndepărtarea de lumea artistică, lipsurile materiale și deteriorarea sănătății mentale l-au afectat profund. Pensia modestă nu îi acoperea nevoile, iar sentimentul de neputință față de propria familie l-a copleșit treptat.

În ciuda eforturilor colegilor de breaslă, în special ale lui George Mihăiță, directorul Teatrului de Comedie, de a-l ajuta să revină în lumina reflectoarelor, Gheorghe Șimonca nu a mai reușit să își regăsească echilibrul interior.

Mihăiță i-a obținut un ajutor financiar din partea UNITER și i-a oferit mici roluri în spectacole, cum ar fi preotul din „A douăsprezecea noapte” de Shakespeare sau Ion din „Chirița of Bârzoieni”. Ultimul său rol a fost cel al lordului Byvolus, în „Ubu înlănțuit” de Alfred Jarry, montat de Gábor Tompa.

Gheorghe Șimonca alături de regizorul Constantin Vaeni și actorul Valentin Teodosiu, film ”Drumeț în calea lupilor”. Foto arhivă Studiourile Buftea

S-a spânzurat în baia casei sale, cu propria curea de la pantaloni

Pe fondul unei suferințe psihice cronice, Gheorghe Șimonca a început să-și piardă memoria. A fost internat de mai multe ori la Spitalul de Psihiatrie „Gheorghe Marinescu”.

Episodul din aprilie 2005, când s-a rătăcit pe străzile Bucureștiului și a fost recunoscut de polițiști, fiind în cele din urmă luat acasă de George Mihăiță, a fost un semnal dureros că starea lui se agravase.

Cu doar câteva zile înainte de moarte, l-a sunat pe Mihăiță și i-a spus că își dorește cu ardoare să revină pe scenă. Vocea speranței părea să nu fi murit complet. Însă destinul a decis altceva.

Pe 26 mai 2005, la vârsta de 69 de ani, Gheorghe Șimonca a ales să-și pună capăt vieții. Într-un moment în care soția sa era plecată la piață, el s-a spânzurat în baie cu cureaua de la pantaloni. A fost un final amar, care a lăsat o rană adâncă în memoria celor care l-au cunoscut și admirat.

Vezi și: L-a refuzat pe Regele Carol al II-lea și l-a dat afară din celulă pe patriarhul Marina, care-i ceruse să-l trădeze pe Iuliu Maniu. Povestea ministrului Ion Mihalache, cel mai demn și cinstit politician din istoria României

O poveste despre suferință, talent și uitare

Moartea lui Gheorghe Șimonca ridică un semnal de alarmă asupra modului în care societatea își tratează artiștii. Actorul care adusese pe scenă și pe ecran o versiune vie a regelui Carol al II-lea, care provocase emoție și admirație prin roluri de o sensibilitate rară, ajunsese, în ultimii ani, să fie nevoit să trăiască în anonimat și suferință.

Într-o societate în care gloriile de altădată sunt uitate cu o ușurință crudă, Gheorghe Șimonca a fost, din păcate, doar un alt nume care s-a stins în tăcere.

Deși pentru o parte restrânsă a publicului a rămas în amintire drept un mare actor, pentru generațiile mai tinere, el riscă să devină doar o notă de subsol într-o istorie artistică prea grăbită să meargă mai departe.

Destinul crunt al unui mare actor al României

În fața unui asemenea destin, devine esențială nevoia de a păstra vie memoria artiștilor noștri. Gheorghe Șimonca nu a fost doar un interpret talentat, ci și un simbol al unui tip de actorie autentică, cultivată și profundă.

Fie că a fost Carol al II-lea, fie că a fost un preot shakesperian, fie că a fost un comic subtil în spectacole de revistă, el a dovedit un respect profund pentru meseria sa și pentru public.

Moartea sa tragică nu trebuie să eclipseze contribuția artistică valoroasă pe care a avut-o. Dimpotrivă, ar trebui să ne amintească de responsabilitatea colectivă pe care o avem față de cei care au construit identitatea culturală a României.

În final, povestea lui Gheorghe Șimonca este un amestec dureros de artă și suferință. A fost un actor care și-a dat sufletul pe scenă și și-a pierdut echilibrul atunci când scena i-a fost luată.

Iar ultimul său rol, departe de lumina reflectoarelor, a fost unul tragic, dar revelator: cel al unui om care a dat totul pentru artă și care a fost uitat atunci când avea cea mai mare nevoie de susținere. Gheorghe Șimonca merită mai mult decât o simplă amintire – merită recunoaștere și respect, chiar și postum.î

Vezi și: Românul de geniu care ne-a dăruit „Operațiunea Monstru” și „Actorul și Sălbaticii”. Cine a fost regizorul Manole Marcus [VIDEO]