Ministru de seamă și nobil cu ștaif, Barbu Bellu a adus prima mașină în România: povestea omului din spatele celui mai scump cimitir

Barbu Bellu s-a născut în luna mai a anului 1825 în București și a fost fiul logofătului Alexandru Bellu și al Irinei Văcărescu, fiica marelui ban Barbu Văcărescu.

Fiind strănepot al macedoneanului George Bellio, Barbu a moștenit titlul nobiliar pe linie paternă din familia sa. Acesta a avut o carieră în viața publică, fiind deputat și ministru al Instrucțiunii și Justiției.

În anul 1866, i s-a întărit titlul nobiliar pe care un unchi îl primise de la curtea imperială de la Viena. Din căsătoria sa a rezultat un singur fiu, numit tot Barbu.

Baronul și-a urmat studiile la Atena, în Grecia. După revenirea în țară, în anul 1850, a devenit judecător la tribunalul Ilfov, iar în 1856 a fost numit procuror la Curtea de Argeș.

Barbu Bellu, omul care a adus primul automobil în țara noastră

În data de 7 februarie 1862, Barbu Bellu a primit funcția de ministru, dar a demisionat pe 24 iunie 1862, în urma asasinării premierului Barbu Catargiu, care era, de altfel, vărul său.

Scandalul ANULUI! De când se iubeşte Halep cu milionarul BĂTRÂN? Detalii ȘOC din mariajul cu Iuruc

Codul de pe fructe şi legume care îţi arată care sunt mai proaspete. Aşa salvezi mulţi bani

Un an mai târziu, pentru o perioadă de aproape două luni, a ocupat funcția de ministru al Justiției în Guvernul Nicolae Crețulescu. După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a retras din viața publică.

În anul 1889, Barbu Bellu a adus în România primul automobil, un Peugeot de 4 CP sau, cum era numit în acea vreme, o trăsură cu patru locuri.

După aproximativ șase ani, în România au apărut și alte automobile, astfel că în 1904 numărul mașinilor din București era de 63, din care doar 36 erau înregistrate.

Automobilul lui Barbu Bellu nu a fost primit cu entuziasm de către opinia publică, deoarece ”provoca panică printre cetățeni, speria caii și făcea zgomot”, ceea ce a dus la numeroase proteste, consemnate în presa vremii.

Singurul său fiu s-a sinucis

Baronul Barbu Bellu a încetat din viață la data de 27 iulie 1900, la vârsta de 75 de ani, și a fost înmormântat în cimitirul care îi poartă numele. Tristul destin a făcut ca singurul său fiu să-și pună capăt zilelor în luna mai a anului 1924.

”Aseară, la orele 9, baronul Barbu Bellu s-a sinucis pe când se afla în locuința sa din strada General Manu (fostă Verde) No. 23, trăgându-și un glonț de revolver calibrul 12 în tâmpla dreaptă, astfel că moartea i-a fost instantanee.

Cauza care l-a îndemnat pe nefericitul baron, om în vârstă de 55 ani, să-şi curme firul vieţei, e boala incurabilă ce-l chinuia de mai mult timp: neurastenia îi făcuse traiul insuportabil.

Din informaţiile ce le-am putut culege, reiese că baronul era un blazat în acelaşi timp. Trăia izolat, fără familie, și de la o vreme devenise extrem de abătut și de taciturn. Aceasta l-a dus la o stare de depresiune morală care a avut ca rezultat deznodământul fatal”, se arăta într-un material jurnalistic scris de publicația Curentul, în acea perioadă.

În urma familiei Bellu a rămas cel mai cunoscut cimitir din țara noastră, care îi poartă, de altfel, și numele.

“Pe locul de la bariera Șerban Vodă se găsea în 1821 curtea boierească și grădina cea mare a lui Bellu cel Bătrân. De la proprietarul locului vine numele cimitirului de mai târziu, căruia i se spunea în popor la Bellu. Tradiția amintește de Barbu Bellu (1825 – 1900), ministru al cultelor și justiției, drept donator al terenului sau al unei părți a lui către vechiul Cimitir Bellu; de altfel, celei dintâi biserici din cimitir i se zicea Mănăstirea Bellu.

În toamna anului 1855, au fost întreprinse lucrările de amenajare a câmpului Cimitirului Bellu, care a început să funcționeze la 21 septembrie 1858. În anul următor, se fac numiri de personal.

Tot atunci guvernul trece la aplicarea practică a hotărârilor sale în legătură cu mutarea cimitirelor afară din oraș, dincolo de bariere. Astfel se publică oficial și se comunică tuturor parohiilor din mahalalele orașului porunca prin care se interzice înmormântarea pe viitor în cimitirele din jurul bisericilor. Se dă termen până la 1 aprilie 1860 ca aceste cimitire bisericești să fie mutate dincolo de bariere, unde li s-a arătat locul.

În același an a fost tiparit și un regulament pentru înmormântări. Din Condica concesionărilor de locuri pe anii 1859-1874 a Serviciului Cimitirelor aflăm că înmormântările se fac în Cimitirul Bellu din noiembrie 1859. Cel dintâi “concesionar” este C.A. Rosetti, cunoscut om politic, care cumpără un loc pentru înmormântarea fiicei sale, Elena, iar în aprilie 1861, alt loc pentru fiul său, Anton.

De aceea lui C.A. Rosetti i se atribuie înființarea acestui cimitir. Al doilea “concesionar” este scriitorul Cesar Bolliac care, în aprilie 1860, își înmormântează soția, Aristia. Deși de la 1861 în Cimitirul Bellu sunt înregistrate numeroase înmormântări, totuși pietrele de morminte din această perioadă sunt destul de rare”, scria Gheorghe Bezviconi,  în cartea Necropola Capitalei.