De ce un televizor scump te obligă să cumperi un sistem audio

În mai 2019 mi-am cumpărat un televizor OLED de la Philips. În decembrie am achiziționat un soundbar cu Dolby Atmos. Regret că am așteptat atât, iar motivele sunt multe.

Mi-am pierdut încrederea în experiența audio oferită de un televizor în urmă cu aproximativ un deceniu. În momentul în care prețul LCD-urilor a scăzut, au explodat diagonalele, iar modelele noi au venit la pachet cu performanțe de invidiat, cu foarte mici excepții, calitatea audio s-a dus în cap.

În ultimii ani, situația devenit și mai gravă, iar spectaculoasele TV-uri OLED nu au rezolvat-o.

Partea fascinantă este că utilizatorii sunt de vină. Dacă ar fi să fac o comparație, experiența audio oferită de TV-urile moderne este similară cu autonomia la smartphone-uri. În fuga după dispozitive mai subțiri și superlative absolute, producători de TV-uri au făcut un compromis pe partea de calitate audio, în timp ce creatorii de mobile te obligă să-ți încarci telefonul în fiecare zi.

Sacrificiile uriașe pe care le face Romina Gingașu pentru Piero Ferrari. Românca a renunțat la o dorință importantă de dragul soțului: „M-am obișnuit cu acest gând în trei ani”

Horoscopul zilei de marți, 29 aprilie 2025. Zodia care renunță la prietenii vechi

Dacă ai ghinion, s-ar putea să alergi după o priză de două ori pe zi în cazul unui smartphone de top.

Pentru că este mai ușor să vinzi cel mai subțire televizor sau cel mai subțire smartphone, ajungi să faci niște compromisuri pe undeva. Deși mulți se plâng de acele compromisuri, în mod real, nimeni nu și-ar mai cumpăra un TV cu tub CRT în 2020 doar pentru că se aude bine. De aici vine frustrarea.

Calitatea video te lasă cu gura căscată. Pentru sunet, ai nevoie de boxe

Interacționez cu foarte mulți oameni care au făcut investiții considerabile într-un televizor peste medie. Mulți dintre prietenii mei, la recomandarea mea, au optat pentru OLED. Eu mi-am luat un Philips 55OLED803, o creație care te lasă cu gura căscată, mai ales dacă experimentezi conținut HDR sau Dolby Vision. 

După mai bine de jumătate de an de la achiziție, continui să mă bucur ca un copil mic în momentul în care mă uit la un documentar precum Our Planet pe Netflix sau la un Blu-ray 4K cu Alita Battle Angel. Au mai spus-o mulți până acum și sunt foarte de acord cu ideea că panourile OLED reprezintă cel mai spectaculos salt în performanță vizuală de la inventarea televizoarelor din confortul căminului. Alternative precum MicroLED de la Samsung s-ar putea să ofere performanțe similare, dar nu sunt convins.

Cu conținutul potrivit, un TV bun de generație nouă te lasă cu gura căscată și am trăit-o pe pielea mea. Înainte de acest model, am avut tot un Philips LED cu Ambilight pe două laturi. Noul OLED are Ambilight pe trei laturi, iar experiența continuă să fascinezi pe oricine îmi calcă pragul. Chiar dacă majoritatea oamenilor au acasă un Samsung sau LG, doar datorită Ambilight-ului, nu cred că mi-aș cumpăra vreodată altceva în afară de Philips.

Trecând însă peste afinitățile personale vizavi de branduri, când vine vorba de experiență audio, noul meu televizor OLED nu te impresionează teribil prin sunet, iar motivele au legătură cu legile fizicii. Indiferent cât de mult va evolua tehnologia în materie de boxe, pentru a genera un sunet profund, cu o spațialitatea remarcabilă și o plajă vastă de frecvențe, îți trebuie o incintă acustică mai groasă de doi centimetri.

Majoritate OLED-urilor moderne, în cea mai mare parte a ecranului au însă o grosime mai mică decât atât. iPhone-ul meu este cu siguranță mai gros decât televizorul și așa sunt majoritatea modelelor de TV-uri din piață.

Fizic, este imposibil ca un astfel de televizor să-ți umple camera cu sunet de o calitate remarcabilă, să-ți genereze niște joase de la care să-ți vibreze paharul de vin sau să-ți confere o impresie verosimilă de surround, Dolby Atmos cu atât mai puțin. Din nou, nu este vina TV-ului meu. Te confrunți cu exact aceeași situație și dacă îți iei un Samsung, Sony, LG sau alte branduri mai puțin cunoscute.

Primul pas este să accepți că ai o problemă

Prețul unui smart TV OLED începe în jurul sumei de 6000 lei, cu mici excepții și modele de acum un an pe care le găsești la reducere. Fără să te chinui prea mult, ajungi cu ușurință la 10.000 lei pentru o experiență vizuală demnă de formularea ”cinema la tine acasă”. Acestea sunt televizoare scumpe, după cum am spus și în titlu.

Dacă faci o asemenea investiție într-un televizor, sunt șanse destul de mari că știi de ce ai făcut-o. Poate ești abonat la câteva servicii de streaming precum Netflix, Amazon PrimeVideo sau HBO și apreciezi calitatea video. Că au în permanență conținut 4K și vezi diferența.

Dacă ți-ai luat însă un televizor a cărui valoare gravitează în jurul cifrei de 6000, 7000 sau 13000 de lei și nu ai făcut o investiție într-un sistem audio, cu regret, afirm că ți-ai bătut joc de bani.

Este ca și cum ți-ai luat un Ferrari electric. Arată spectaculos, este un Ferrari, te poți lăuda cu el în fața prietenilor, dar când ai plecat de pe loc fără să-i auzi motorizarea spectaculoasă a versiunii tradiționale, începe să-ți fie un pic rușine cu el. La fel este și în cazul TV-urilor scumpe.

Progresul vizual, după cum am spus și mai sus, impresionează orice profan. Nu trebuie să te pricepi la tehnologie sau să fi auzit vreodată de 4K, HDR sau Dolby Vision ca să-ți dai seama că trăiești o experiență vizuală memorabilă în confortul căminului.

Problemele apar când zgomotul de afară te face să nu mai înțelegi cuvintele personajelor în momentul în care te uiți la un serial. Când pui un clip pe YouTube pe care l-ai folosit în trecut la teste, precum Dirty Diana de la Michael Jackson, Turbo Fin de la Grasu XXL, Ne bucurăm în ciuda lor de la Carla’s Dreams sau Wish You Were Here de la Pink Floyd, în proporție de 95%, vei fi dezamăgit.

Sunt câteva excepții, dar la numeri pe degete. De cele mai multe ori, sunetul va fi înfundat. Îl vei simți că vine dintr-o cutie mică. Nu va avea amploare, rezonanță, spațialitate, putere. Nici nu are cum, că nu are de unde să genereze acele caracteristici.

Poți să folosești niște boxe vechi, dar îți recomand un soundbar pentru televizor

Din prima zi în care mi-am cumărat TV-ul, l-am folosit în tandem cu un Apple TV pe care îl aveam conectat prin Bluetooth la o boxă Bluetooth impozantă, un Marshall Stanmore care se vede în fotografia de intro. Are o putere totală de 80 de W, două tweetere de 0,75 inci și un woofer de 5,25 inci.

Este capabil să-ți umple o cameră de apartament fără probleme, iar calitatea este impresionantă. În același timp însă, se pretează mai mult pentru muzică decât pentru filme.

În teorie, cam orice boxe ai în casă le poți conecta la televizor. În cel mai rău caz, folosești ieșirea de căști din TV dacă îți trebuie un semnal analogic sau dacă vrei să obții un semnal stereo un pic mai puternic, apelezi la un convertor digital optic în RCA-uri (roșu, alb). Aceasta din urmă este o soluție un pic mai complexă, dar acele convertoare se găsesc la sub 100 de lei.

Cea mai bună soluție la această problemă este însă o investiție într-un soundbar.

Fără să ocupe un spațiu fabulos, se va reflecta într-un upgrade remarcabil comparativ cu ce îți oferă TV-uri în materie de sunet. Dacă ai un buget un pic mai mare, recomandarea mea și sistemul pentru care am optat de altfel, este un Philips TAPBB603/10.

Acesta este un soundbar 3.1 cu un subwoofer wireless și o certificare Dolby Atmos. Acestea din urmă sunt două cuvinte mult mai relevante decât pare la prima vedere, mai ales dacă ții la acea senzație de cinema care te pune în centrul acțiunii fără să părăsești confortul căminului. Puterea totală a ”micuțului” este de 320W.

Conectica include trei porturi HDMI, dintre care unul cu ARC (Audio Return Channel), o intrare optică, o intrare stereo de 3,5mm și Bluetooth. Cu alte cuvinte, nu există ceva în casă pe care să nu-l poți conecta la acest gadget pentru a-ți trăi muzica, în loc să o asculți.

Prețul de achiziție pentru acest sistem audio pe meleaguri mioritice gravitează în jurul cifrei de 1900 lei. Dacă ai dat 3000 de lei pe TV, este greu să-l clasifici ca o investiție bună. Dacă ai dat 6000, este mai mult decât rezonabil să dai 30% din experiența vizuală pe o experiență audio, mai ales dacă vorbim de una care ”face multe” de banii ăia.

Ce poți face cu Dolby Atmos și la ce să fii atent

Apropo de Dolby Atmos, am studiat acest standard audio de la primele iterații casnice. Ca referință, inițial a fost creat pentru sălile de cinema, dar după mai puțin de un deceniu, au existat implementări posibile și acasă.

Modul prin care se diferențiază de un sistem surround clasic sau Dolby Digital ține de învăluirea cu sunetet nu doar pe plan orizontal, în jurul tău, ci și vertical. Asta înseamnă că, prin intermediul unor difuzoare orientate spre tavan, prin reflexii, sunetul vine și din sus, nu doar din laterale. În mod previzibil, în funcție de configurația spațiului în care locuiești, de celelalte obiecte pe care le mai ai și de suprafața totală, veridicitatea acelei experiențe Atmos poate varia, dar eu am fost impresionat.

Prețul primelor soundbar-uri cu Dolby Atmos a fost în jur de 1000 de euro și multe dintre modelele aflate acum pe piață încep în jur de 3000 de lei. Ca urmare, Philips a coborât destul de mult pragul cu această implementare fără, în opinia mea, să facă rabat la performanță. În mod evident, nu există foarte mult conținut Dolby Atmos, iar pentru a te bucura de el, trebuie să mai bifezi câteva detalii, dar dacă ai un Apple TV 4K, ai cele mai mari șanse pentru a experimenta atât ideea de Dolby Vision de care este capabil un OLED de top, cât și Dolby Atmos.

Una peste alta, m-am uitat la 6 Underground pe Netflix și mi s-a ridicat părul pe mână.

Este genul de film la care te uiți pentru cum se vede și cum se aude. În orice alte circumstanțe, pentru efortul tehnic din spatele producției, l-aș fi clasificat ca fiind perfect pentru văzut la cinema. După ce l-am văzut acasă cu Philips 55OLED803 și Philips TAPB603/10, sunt convins că nu l-aș fi putut ”trăi” mai bine dincolo de mansarda de acasă.