Playfilm – Zeii Egiptului: când mitologia devine una cu kitsch-ul

Playfilm – Zeii Egiptului: când mitologia devine una cu kitsch-ul
14:37 25.02.2016

Filmul Zeii Egiptului a ajuns în cinematografele din România prin intermediul Forum Film România, iar noi l-am văzut în avanpremieră, la sala T IMAX din AFI Palace Cotroceni. Aceasta este recenzia noastră pentru producția cu un potențial imens, pe care Lionsgate a mizat mult, dar (aproape) în zadar.

Am fost entuziasmată când am aflat că se face un film inspirat din mitologia egipteană, în care se investesc suficient de mulți bani pentru a reda acel univers fascinant din imaginația mea. Mai exact, 140 de milioane de dolari. După cum spuneam, studioul Lionsgate a sperat, probabil, că zeii cu săbii divine vor lansa o nouă franciză și vor reuși să umple golul lăsat de ultimul film al seriei Hunger Games. Aparent, așteptările nu au fost chiar realiste, căci încasările pentru lansare sunt estimate undeva la 15 milioane de dolari.

Dacă facem o comparație cu Deadpool, în producția căruia s-au investit doar 58 de milioane de dolari, dar a cărui lansare a ajuns la 150 de milioane de dolari în America și 125 de milioane pe plan internațional, înțelegeți despre ce raporturi vorbim.  Jeff Bock, analist de box office al Exhibitor Relations, a pus problema foarte bine: „Când cheltui 140 de milioane de dolari pe un film, nu ai în vizor doar un film, ci o trilogie. Lionsgate, în această lume post-Hunger Games, are nevoie disperată de o franciză, dar Gods of Egypt nu va fi aceea”.

Să nu ne înțelegem greșit, Zeii Egiptului nu e cel mai prost film fantasy pe care l-am văzut vreodată. Aș spune că e decent și că poți să te uiți la el dacă ai chef de ceva care să nu presupună un efort cognitiv, dar să te distreze puțin. Au fost și elemente care mi-au plăcut, pe care le voi detalia în cele ce urmează. Per total, însă, am avut senzația că văd un hibrid între The Scorpion King și Stargate, asezonat cu puțin Hunger Games și Twilight, cu o grafică de joc video ruptă din prima parte a anilor 2000.

Recenzie Zeii Egiptului – când mai mult nu înseamnă neapărat mai bine

Zeii Egiptului e un film fantasy și de aventură, care, așa cum era de așteptat, îi are în rolurile principale pe zeii iconici ai Egiptului. Versiunea mitologiei Egiptului Antic pe care o știam eu nu are aproape nicio treabă cu cea prezentată în film, și deși are nițel iz de telenovelă bazată pe gelozia dintre frați, o luptă pentru putere și intrigile familiale/amoroase, trebuie să recunosc că mi-a plăcut cum au reconstruit scenariștii povestea. În primă fază, totuși, cultura mea generală mi-a dat eroare, pentru că aveam senzația că au făcut din relațiile dintre personaje o salată care trebuia să fie de legume și, implicit, sănătoasă, dar între timp s-au gândit să mai adauge fructe, frișcă, ciocolată, cartofi prăjiți și probabil și ceva prăjituri. „Să placă la lume”, vorba aia. Nu înțelegeam ce caută anumite personaje în anumite scene și de unde până unde „zeul ăla a ajuns cu zeița aia”. Dar, repet, mi s-a părut interesantă abordarea echipei de producție, într-un final.

Știam deja că Seth, jucat de Gerard Butler, îl va ucide pe fratele său, Osiris, și că îi va face ceva rău și fiului acestuia, Horus, jucat de Nikolaj Coster-Waldau. Mai exact, îi va scoate ochii, și implicit îi va fura puterile, ceea ce îl va determina pe fiul cândva răsfățat să se retragă într-un mormânt imens, plănuindu-și răzbunarea în întuneric. Asta în timp ce, Seth, desigur, își face de cap cu „fiii Egiptului”, îi transformă pe toți în sclavi și le condiționează trecerea în viața de apoi cu aur și bani. Cam ca în viața reală, unde anumite uși nu se deschid dacă nu cotizezi corespunzător.

Horus e un fel de Jamie Lannister care poate lua formă divină. În plus, nu îi mai lipsesc mâinile, ci ochii (asta până la un anumit moment). După cum știți, pesemne, și din trailer, acest băiat devastat de moartea crudă a părinților săi nu se gândește decât la răzbunare. Din păcate pentru orgoliul său imens de supraom, trebuie să accepte ajutorul unui muritor cu ceva ambiții de zeu, care nu vrea decât să își salveze iubita. Și poate puțin, dar doar puțin, să scape Egiptul de sub dictatura lui Seth, acest zeu al răului cu comportament de adolescent rebel băgat în seamă insuficient de părinți în pragul pubertății.

Dacă tot am ajuns la personaje, nu mi s-au părut construite chiar ireproșabil. După cum spuneam, Horus mi s-a părut fix Jamie Lannister, poate cu freza puțin schimbată și cu alte ajustări neglijabile. Seth mi-a plăcut într-o oarecare măsură, dar cred că s-ar fi putut scoate mult mai mult de la el. Putea fi un antagonist cu adevărat tragic, dramatic, și toate celalalte atribute din același câmp lexical. În schimb, e doar un grandoman care începe să strice lucruri de supărare că mami și tati nu îl bagă în seamă. Bek, jucat de Brenton Thwaites, oricât de simpatic și frumușel ar fi, mi se pare că nu depășește acest prag. Zâmbește mereu, chiar și când mai are puțin și moare în chinuri, împreună cu toți tovarășii lui. Nu sunt eu în măsură să judec, dar aș crede că atunci când totul în jurul tău se prăbușește, iar aleasa inimii tale moare, ar trebui să ai în vizor emoții care nu vin însoțite de un zâmbet de reclamă la pastă de dinți.

Hathor (Elodie Yung), zeița iubirii, e cam la fel de searbădă precum iubita lui Bek, Zaya (Courtney Eaton). Amândouă sunt foarte frumoase, nimic de spus, dar cam aici se termină farmecul personajelor. Ra e jucat de Geoffrey Rush și seamănă cu papa de la Roma. Exceptând partea în care trăiește pe…ceva care seamănă cu o navă spațială. Cât despre Thoth (Chadwick Boseman), așa-zisul zeu al înțelepciunii, e aproape amuzant, dar nu e chiar o întruchipare a uneia dintre cele mai mari virtuți umane. Mai pe românește, te-ai aștepta ca zeul înțelepciunii să fie mai mult înțelept și mai puțin vanitos.

Nu am scăpat, totuși, din vedere faptul că zeii sunt niște personificări ale unor idealuri umane și o exacerbare a calităților și defectelor noastre. Un fel de supereroi antici, cărora e absurd să le pretinzi să fie rezonabili. Așadar, dacă te duci la cinema la un film cu zei sau supereroi și te superi că nu-s mai realist construiți, poate că n-ar trebui să mai mergi la cinema. În cazul meu, nu asta a fost problema, ci faptul că mi s-a părut că puteau fi create niște personaje grandioase, dar în schimb s-a optat pe niște parodii ale idealurilor umane.

Am înțeles că au apărut nemulțumiri în legătură cu faptul că filmul nu a avut suficientă diversitate rasială. Regizorul Alex Proyas chiar și-a cerut scuze public pentru faptul că au fost predominant actori albi. Dacă mă întrebi pe mine, mi se pare că e prea mult zgomot pentru nimic și că obsesia asta pentru discriminare merge prea departe uneori. Bine, în acest context, dat fiind faptul că e vorba, totuși, despre Egipt, n-ar fi stricat ceva mai mulți actori egipteni. În orice caz, nu aici e marea bubă a filmului.

Efectele speciale dau senzația de joc video, dar după cum am spus și mai sus, joc video de prin prima parte a anilor 2000, cu un iz kitschos dat de abundență. Cum spuneam și mai sus, mi se pare că mai mult nu înseamnă întotdeauna mai bine, și e destul de ușor să cazi în extreme când vrei, cu orice preț, să impresionezi. Prea mult aur, prea mult sclipici, prea multe acțiuni întrerupte și suprapuse și întrerupte din nou. De acord, când vrei să creezi un univers fantasy reușit, nu prea o poți face cu efecte practice, iar exagerările erau de așteptat. Totuși, cred că ar fi putut să aerisească puțin filmul, astfel ca telespectatorul să nu aibă senzația că o să se sufoce de la prea mult orice. De 140 de milioane de dolari, cred că se puteau face lucruri mai drăguțe.

Mi-a plăcut, totuși, cum au recreat arhitectura Egiptului și partea mea preferată a fost, fără îndoială, costumația personajelor. Cu adevărat impresionantă viziunea echipei de creație, la fel și atenția la detalii. Formele divine ale zeilor mi s-au părut foarte reușite, la fel ca și transformările lor. Mai puțin cea a lui Ra. Nici luptele nu au fost rele, dar nu am putut să iau durerea personajelor foarte în serios, pentru că e greu să compătimești pe cineva căruia nu-i curge sânge prin vene, ci aur. Prima luptă dintre Seth și Horus e singura care mi s-a părut foarte reușită și m-a făcut să cred că va fi un film bun. Dar n-a fost bun. N-a fost nici rău, ci undeva oscilând, la fel ca Horus între bine și rău.

În concluzie, Gods of Egypt e un film care ar fi avut un potențial imens, dar într-un final, e tot ceva „cu de toate”, într-o încercare disperată de a face bani. Totuși, un lucru e destul de cert: dacă alegi să îl vezi, nu o să te plictisești, pentru că aproape în fiecare secundă se întâmplă ceva important, tragic sau comic. Dimpotrivă, s-ar putea să obosești în încercarea de a urmări toată acțiunea. Pe de altă parte, dacă nu ești chiar omul fascinat de simplitate și ai nevoie de ceva care să te țină în priză două ore, s-ar putea să îți placă mai mult decât ne-a plăcut nouă.

 

loading...