Filmul românesc în perioada interbelică: amintiri în alb-negru

Filmul românesc în perioada interbelică: amintiri în alb-negru
17:08 10.02.2016

Deși se știu foarte puține despre acesta, filmul românesc interbelic a fost o continuare normală a cinematografiei românești de dinaintea Primului Război Mondial. Cu toate că au rămas puține mărturii din acea perioadă, unicitatea cinematografiei românești de atunci încă trăiește, în mare parte, prin fotografii și instantanee.

Extrem de puține pelicule au mai rămas păstrate din timpul perioadei interbelice, dar mărturiile ne spun că am fi avut o mică industrie de film calitativ egală cu cea din Vest. Filme precum ”Năpasta”, ”Țigăncușa de la iatac” sau ”Visul lui Tănase” au făcut vâlvă în perioada dintre cele două războaie mondiale, asta în timp ce comedianți celebri, precum Stroe și Vasilache, făceau sketch-uri demne de Hollywood, multe dintre acestea rămânând păstrate până în ziua de azi.

Anii post-război – un public mai tânăr, mai relaxat

Cinematografia românească a produs opere unice în spațiul balcanic chiar dinaintea Primului Război Mondial. Filme precum ”Înșir’te Mărgărite” sau primul film românesc de ficțiune ”Amor fatal” sau ”Independența României” (1911), peliculă care l-a inspirat pe Tudor Caramfil să regizeze ”Restul e tăcere” (2007), au fost adevărate megaproducții la vremea lor. Utimul, de exemplu, era inspirat din Războiul de Independeță al României și era, la momentul lansării, cel mai lung film din lume, având o durată de două ore.

Totuși, trebuie menționate câteva nume extrem de importane pentru cinematografia românească din perioada de dinaintea Primului Război Mondial, perioadă care poate fi considerată mai bogată în producții decât perioada interbelică. Nume precum Aristide Demetriade, Grigore Brezeanu și poate cel mai important, Leon Popescu, au fost personaje cheie ale începuturilor cinematografiei românești. Dacă Demetriade și Brezeanu au fost primii regizori consacrați din România, lucrând la capodopere precum ”Amor Fatal” sau ”Oțelul Răzbună”, Leon Popescu a fost probabil cel mai important producător de film pe care Bucureștiul l-a avut în perioada antebelică. Acesta a înființat societatea ”Cipeto” în 1914, organizația care a devenit prima casă de producție din România care importă aparate de proiecție de format mic și închiriază filmele realizate de Marioara Voiculescu.

Filmul românesc în perioada interbelică: amintiri în alb-negru    Aristide Demetriade și Grigore Brezeanu (centru)  

Totuși, odată cu începerea Primului Război Mondial, producția de film este concentrată pe documentare și reportaje de actualități. Au fost mobilizați puținii operatori români din acel moment, iar în timpul retragerii în Moldova s-au salvat toate camerele de filmat existente în țară. În acea perioadă, camerele de filmat i-au surprins pe Regele Ferdinand, generalii Constantin Prezan și Alexandru Averescu, filme ale căror secvențe s-au pierdut cu timpul, dar supraviețuind în alte filme precum ”Ecaterina Teodoroiu”.

Odată cu terminarea războiului, situația socială se schimbă radical. Filmul românesc se întoarce la artă, evoluând în același timp cu filmele occidentale, inclusiv producțiile de la Hollywood. Mizând pe interesul unei noi generații sensibile la romanțe sau aventuri, filmele românești au încercat să exploateze interesul unui public puțin mai deschis la nou și la distracție ușoară, comparat cu generațiile mai în vârstă care nu se puteau despărți de teatru.

Anii ’20 – filmul ”indie” românesc

Putem spune că anii ’20 au fost cei mai creativi când vine vorba de producția de filme autohtone cu o vădită înfluență venită din partea cinematografiei de peste ocean. Totuși, anii care urmează războiului pălesc în comparație cu bogăția oferită de triada artistică oferită de Demetriade, Brezeanu și Popescu. Motivul este simplu: Popescu moare în 1918 într-un incendiu în propriul studio. Gurile rele spun că acesta și-ar fi dat foc singur peliculei și camerelor sale în urma eșecului înregistrat de ultimele lui filme.

În anii ’20 apar noi regizori, noi genuri de film, inclusiv primul film de animație românesc. Probabil figura marcantă a cinematografiei românești în anii ’20 este Jean Mihail. Făcându-se remarcat în timpul filmărilor la pelicula ”Țigăncușa de la iatac”, acesta reușește să regizeze filme precum ”Lia” (1927), ”Păcat” (1927) și ”Povara”(1928), în urma unor finanțări nesigure venite de la tot felul de oameni de afaceri care ar fi fost interesați să plătească producția filmului doar dacă li s-ar fi făcut reclamă.

Filmul românesc în perioada interbelică: amintiri în alb-negru

Un alt regizor din aceeași speță a fost și Jean Georgescu, mai degrabă un actor cu valențe de regizor, care realizează ”Legenda celor două cruci” (1925), ”Vitejii neamului” (1926) și ”Năpasta” (1928). Însă, ce a marcat profund anii ’20 a fost lipsa fondurilor. Odată cu moartea lui Leon Popescu, s-a făcut imediat simțită lipsa unui mecena care să finanțeze diferiți regizori, dezinteresat și din dragoste pentru film. De multe ori, nevoia de bani îi făcea pe regizori să apeleze la metode vulgare de a se finanța sau, pur și simplu, la niște chete făcute între prieteni, așa cum s-a realizat ”Maiorul Mura” din 1928, în care însuși Jean Georgescu joacă rolul principal.

Merită menționat în același timp și primul desen animat românesc: Haplea (1927) realizat de Marin Iorda și realizat cu un aparat de filmat Charles Urban & Co. Acest film este în continuare păstrat în Arhiva Națională de Filme și ar putea fi cu ușurință considerat o adevărată comoară națională.

Tot important este și faptul că mediul platourilor primelor filme nu era chiar cel mai profesionist din lume. De fapt, lipsea până și minima rigoare găsită în cinematografia occidentală, totul fiind făcut în mare parte după ureche. Locațiile erau mereu căutate în principal de regizor, iar personalul tehnic față de alte cinematografii era de genul „bun la toate”. Operatorul era și laborant la prelucrarea peliculei, regizorul – machior, producătorul – recuziter, un actor – asistent de regie. Când vine vorba de distribuție marea majoritate erau fie actori, prieteni ai regizorului care ar fi dorit să joace pe gratis, fie complet amatori care într-un final ar fi jucat de asemenea gratuit.

Anii ’30 –  apariția sunetului

Anii ’30 înseamnă apariția pentru prima oară și la noi în țară a filmului sonor. Din păcate, din cauza apariției noilor tehnologii și a lipsei mijloacelor materiale care să permită o tranziție a cineaștilor români la noul standard cinematografic, numărul de filme scade simțitor. Dacă mai înainte regizorii mai reușeau să încropească un platou de filmare cu fondurile lor limitate, nevoia de a închiria sau cumpăra aparate care să înregistreze sunetul a distrus visul multor regizori români. În plus, eforturile depuse la filmarea unei scene acum se dublează. Actorii trebuie să joace cum trebuie, să-și spună replicile complet, iar în caz că greșesc, apare nevoia de duble, deci de peliculă adițională care costă bani. Așadar lipsa unui buget adecvat a pus piedici serioase ”industriei” de film românești în anii ’30, nemaiputând să țină același ritm pe care îl avrea cu zece ani înainte.

Totuși, filme se fac și noi personalități încep să apară pe scena filmului românesc al anilor ’30. Primul film sonor românesc este ”Ciuleandra” după romanul lui Liviu Rebreanu. Acesta este regizat de germanul Martin Berger în 1930 în urma succesului pe care l-a avut anul anterior cu „Venea o moară pe Siret”. Din păcate, filmul era dublat prost în limba română de actori germani și a ajuns un fiasco de casă.

Primul film sonor regizat de un român a fost ”Visul lui Tănase”, realizat chiar de faimosul actor Constantin Tănase la Berlin. Partea artistică a fost garantată de o o echipă de actori români, germanii ocupându-se de partea tehnică.

Cel mai mare succes ajunge să îl aibă duetul de comici români Stroe și Vasilache, care împreună cu un inginer român, Argani, care a reușit să construiască un aparat propriu de înregistrare audio, au filamt o producție integral în România, numită ”Bing-Bang” (1934). În afară de această inițiativă locală plină de succes, restul regizorilor trebuiau să plece în afară, de exemplu în Franța, unde în studiourile ”Gaumont” din Paris s-a putut filma ”State la București” de Jean Georgescu.

Totuși, influența filmului în lume pare de neoprit, iar autoritățile române nu mai par să ignore acest trend. În 1934 se înființează Fondul Național al Cinematografiei. Legea acestui fond stipulează o serie de taxe percepute cinematografelor și importatorilor de film, 1 leu/bilet și 10 lei/metru de film importat. În ciuda protestelor inițiale, fondurile nu sunt căpușate (ca în zilele noastre) de comisia care-l administra și-i includea pe înșiși Tudor Vianu și Alexandru Rosetti, iar treptat banii s-au adunat pentru aducerea în țară a unor aparate performante audio și de filmare.

În momentul în care un om de afaceri aduce un aparat de filmare Bell-Howell, se înființează și „Industria Română de filme sonore”, începând istoria jurnalelor de actualități la noi în țară.

Filmul românesc în perioada interbelică: amintiri în alb-negru

Aparat de filmare american Bell-Howell

Printre primele secții cinematografice care vor folosi tehnica modernă garantată de Fondul Cinematografiei vor fi departamentele de ”propagandă turistică”. Aparatele de filmat erau de tipul pentru reportaj, instalația de sunet portabilă fiind montată într-un autovehicul. Apoi se începe construcția unei săli de înregistrări sonore pentru documentare, împreună cu înzestrarea minimă cu reflectoare.

Cel de-Al Doilea Război Mondial – sfârșitul

Din păcate, al Doilea Război Mondial pune din nou bețe în roate avântului cinematografiei românești. Fondurile statului român se duc înspre efortul de război, iar filmele de propagandă primesc bani direct de la stat. Influențate de propaganda germană, dar cu fler românesc, documentare precum ”Romania in lupta contra bolsevismului” (1941) de Paul Călinescu, ”Escadrila Albă” (1942) și trilogia ”Împrumutul Reîntregirii” (1941) de Amedee Morrin fac apel la populație pentru a se pregăti de războiul ce urma să înceapă pe Frontul de Est. Camera folosită cel mai des în toate producțiile de pe front a fost aparatul german Arriflex 35 mm cu peliculă AGFA. Camera a fost utilizată de Studioul Cinematografic al Armatei în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru obținerea imaginilor de pe câmpul de luptă, difuzate, apoi, în „Jurnalele de război”, pe toată durata conflagrației.

Pe plan civil însă, recent înființatul „Oficiul Național Cinematografic” reușește ca în 1941 și 1942 să realizeze faimosul film ”O noapte furtunoasă” după piesa lui Caragiale. Condițiile de filmare au fost crunte. Din cauza pericolului de bombardamente nu se putea lucra noaptea, iar platoul de filmare minuscul era unul destinat înregistrărilor muzicale. În ciuda acestor lipsuri, pelicula nu a lipsit. Probabil fiind livrată de germani prin intermediul UFA, producția a folosit 29000 m de peliculă negativă, lăsând astfel un spațiu enorm de manevră unor mari actori români precum Jean Moscopol, un foarte tânăr Radu Beligan și Elena Bulandra. Din păcate acest film este primul și ultimul film realizat de ONC, rămânând pentru multă vreme o producție importantă din cinematografia românească.

În afară de ”O noapte furtunoasă”, producțiile românești din timpul războiului au vizat colaborări cu echipe de filmare din alte țări. De exemplu în 1944 Jean Georgescu va regiza „Visul unei nopți de iarnă” cu ajutorul societății româno-italiene ”Cineromit” iar în 1946, probabil ultimul an în care filmul românesc nu va suferi influența sovietică, apar mai multe filme produse de „Balcan-Film Company” București, printre care se numără „Allo București” și „Două lumi și o dragoste”.

Într-un final, industria cinematografică românească din perioada interbelică a avut mereu ghinionul să crească mai greu și mai târziu ca în Vest (sau chiar și față de URSS), iar atunci când avea puterea să producă opere de calitate, să fie întreruptă mereu de câte un război mondial. Totuși, țara noastră a avut și atunci mari cineaști. Oameni ca Jean Mihail sau Jean Georgescu au ieșit în evidență cu filme bune, primul putând să regizeze și după venirea comuniștilor, căzând, însă, treptat într-un con de umbră datorită subiectelor prea burgheze tratate de acesta.

Cinematografia românească își va mai reveni sub o altă formă abia prin anii ’60 odată cu venirea lui Ceaușescu, dar acea perioadă va fi subiectul unui alt material.

Comentarii
loading...