REVIEW „The One I Love”, filmul SF de pe Apple TV care te lasă cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Cât de bine cunoști, de fapt, persoana pe care o iubești?

REVIEW „The One I Love”, filmul SF de pe Apple TV care te lasă cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Cât de bine cunoști, de fapt, persoana pe care o iubești?
RECENZIE
The One I Love poate fi vizionat pe Apple TV
Ozana Mazilu
Google Urmărește pe Google
Acum că am, în sfârșit, aplicația Apple TV pe televizorul meu LG, după ce mă plângeam că nici măcar la o lună de la lansarea serviciului în România aceasta nu era disponibilă, am început să explorez și filmele care pot fi închiriate sau cumpărate separat.
Cum ar fi să ai posibilitatea de a trăi alături de o versiune îmbunătățită a persoanei de care te-ai îndrăgostit? Una care arată identic, dar care nu mai are defectele ce te-au făcut, de-a lungul timpului, să te îndoiești de relația voastră? De la o asemenea premisă pornește „The One I Love”, un film din 2014, care îmbină drama romantică, science-fictionul și thrillerul psihologic într-un mod destul de ingenios.

Am descoperit filmul în aplicația Apple TV, însă trebuie precizat că acesta nu face parte din abonamentul obișnuit al serviciului de streaming, ci poate fi închiriat sau cumpărat separat. Eu am plătit 10 lei pentru a-l închiria și, per total, consider că a meritat.

Regizat de Charlie McDowell, după un scenariu semnat de Justin Lader, lungmetrajul îi are în rolurile principale pe Mark Duplass și Elisabeth Moss, actriță pe care probabil o cunoști din „The Handmaid’s Tale” sau „Mad Men”. Din distribuție face parte și Ted Danson.

O escapadă romantică se transformă într-un experiment bizar

Ethan (Mark Duplass) și Sophie (Elisabeth Moss) formează un cuplu a cărui căsnicie traversează o perioadă dificilă. În încercarea de a-și salva relația, cei doi apelează la un terapeut, interpretat de Ted Danson, care le recomandă să petreacă un weekend pe o proprietate izolată, departe de grijile cotidiene.

Ceea ce ar fi trebuit să reprezinte o oportunitate de reconectare se transformă însă într-o experiență aproape imposibil de explicat. Cei doi descoperă existența unor dubluri ale lor, care seamănă perfect cu originalele din punct de vedere fizic, dar care au personalități ușor diferite.

Mi-a plăcut faptul că filmul nu recurge la efecte speciale spectaculoase pentru a construi o poveste SF. Aproape întreaga acțiune se desfășoară în același decor, iar tensiunea este generată de interacțiunile dintre personaje, de dialoguri și de suspiciunile care apar treptat.

Mark Duplass și Elisabeth Moss reușesc să interpreteze convingător ambele versiuni ale personajelor, diferențiindu-le prin gesturi, priviri, intonație și comportament. Practic, doi actori susțin aproape în întregime un film de aproximativ 90 de minute.

Un film SF despre defectele oamenilor și idealizarea partenerului

Dincolo de componenta sa fantastică, „The One I Love” este un film despre relațiile de cuplu, despre infidelitate, compromisuri, așteptări și tendința oamenilor de a-și idealiza partenerii.

Ce se întâmplă atunci când persoana de lângă tine nu mai corespunde imaginii pe care ți-ai construit-o despre ea? Mai iubești omul respectiv sau versiunea lui din mintea ta? Și cât de ușor ai fi dispus să renunți la o relație reală în favoarea uneia aparent perfecte?

Din acest punct de vedere, filmul mi-a amintit de anumite episoade din „Black Mirror”, dar și de modul în care serialul „Severance” abordează, dintr-o perspectivă diferită, conceptul identității umane.

Nu mi s-a părut un film extraordinar, însă am apreciat originalitatea ideii și faptul că scenariul nu urmează o formulă cinematografică previzibilă. Este genul de producție care demonstrează că nu ai nevoie de un buget colosal pentru a realiza un SF interesant.

Finalul deschis, o alegere intenționată a regizorului

Dacă te numeri printre spectatorii care așteaptă explicații concrete la finalul unui film, „The One I Love” s-ar putea să te frustreze. Regizorul refuză în mod deliberat să clarifice toate misterele poveștii, iar ultima scenă ridică și mai multe semne de întrebare.

Erau clone? Erau actori plătiți, aleși pentru asemănarea lor izbitoare cu cei doi soți și instruiți să le imite comportamentul? Era vorba despre un experiment psihologic extrem de elaborat, despre un fenomen paranormal sau despre ceva ce depășește complet legile realității?

Poți construi numeroase teorii, însă niciuna nu beneficiază de o confirmare incontestabilă. La fel ca în cazul filmului SF „Bokeh”, misterul nu este conceput neapărat pentru a fi elucidat.

Mi-ar fi plăcut, poate, să primesc câteva indicii suplimentare, inclusiv cu privire la implicarea terapeutului în toată această poveste. Înțeleg însă și alegerea artistică a regizorului, care lasă la latitudinea spectatorului interpretarea evenimentelor.

În concluzie, „The One I Love” mi s-a părut un SF decent, original și suficient de captivant încât să merite o vizionare. Nu este o capodoperă a genului, dar reprezintă o alternativă interesantă la producțiile comerciale. Mai mult decât atât, este unul dintre acele filme pe care, dacă le vizionezi în cuplu, ai toate șansele să le dezbați mult timp după genericul de final.