REVIEW Supergirl, surpriza care mi-a depășit așteptările: Milly Alcock aduce o eroină DC mult mai interesantă decât pare

Într-o perioadă în care filmele cu supereroi au tendința să se sprijine pe universuri conectate și mult zgomot de marketing, Supergirl reușește ceva neașteptat: să fie, pur și simplu, un film bun. Nu perfect, nu revoluționar în fiecare secundă și nici lipsit de momente care te fac să ridici puțin din sprânceană, dar suficient de diferit încât să pară o alegere inspirată pentru noul univers DC.

Distribuit în România de Vertical Entertainment, filmul regizat de Craig Gillespie o pune pe Milly Alcock în centrul poveștii, în rolul lui Kara Zor-El, verișoara lui Superman. Scenariul semnat de Ana Nogueira pleacă de la o idee mai apăsătoare decât te-ai aștepta de la un personaj cu simbolul familiei pe piept: Kara nu este o eroină impecabilă, mereu calmă și pregătită să salveze pe oricine. Este furioasă, rănită, imprevizibilă și încă blocată într-o traumă pe care nu o poate lăsa în urmă.

O Supergirl cu zgârieturi, nu cu sclipici

Milly Alcock face cea mai bună alegere posibilă pentru această versiune a personajului. Kara nu este construită ca o copie feminină a lui Clark Kent, iar filmul nu cade în capcana de a o transforma într-o Supergirl permanent drăguță, optimistă și perfectă. Din contră, ea pare să fi rămas prinsă în durerea pierderii planetei Krypton, într-o viață în care are puteri incredibile, dar nu neapărat și un loc în care să se simtă acasă.

Actrița o joacă foarte bine pe această Kara mai rebelă, mai cinică și mai puțin dispusă să respecte regulile. Are energie, carismă și o vulnerabilitate care nu este expusă artificial în fața publicului. Uneori spune foarte puțin, dar expresia ei transmite clar că personajul poartă mai multă greutate decât lasă să se vadă. Tocmai această alegere face ca filmul să funcționeze: nu urmărești o supereroină care trebuie să descopere că este specială, ci o femeie care trebuie să decidă ce face cu toată durerea pe care o poartă în ea.

Vezi și:

Caniculă extremă în România! Codul roşu se extinde, unde sunt restricţii de trafic

Craig Gillespie, regizorul din spatele unor filme precum I, Tonya și Cruella, aduce un ritm surprinzător de bun. Supergirl are acțiune, lumi extraterestre, nave spațiale și momente spectaculoase, dar nu își uită personajele. Filmul este mai apropiat de un western spațial cu accente de aventură decât de un blockbuster clasic cu supereroi. Are o atmosferăuneori apăsătoare, dar păstrează suficient umor încât să nu devină prea greu de urmărit.

O poveste despre răzbunare, traumă și un câine foarte simpatic

Punctul de pornire al aventurii este întâlnirea dintre Kara și Ruthye Marye Knoll, interpretată de Eve Ridley. Ruthye este o fetiță care pornește într-o misiune de răzbunare după ce familia ei este distrusă de Krem of the Yellow Hills, personaj interpretat de Matthias Schoenaerts. Krem este genul de antagonist care nu are nevoie de prea multe artificii pentru a deveni detestabil: este rece, violent și lipsit de orice urmă de empatie.

Eve Ridley are o prezență foarte bună în film. Ruthye nu este doar copilul pus acolo pentru a-i trezi instinctul protector eroinei principale, ci o parte importantă din conflict. Relația dintre ea și Kara devine treptat nucleul emoțional al poveștii, mai ales pentru că amândouă sunt conduse de pierdere, furie și nevoia de a găsi pe cineva pe care să îl învinovățească.

Vezi și:

Scarlett Johansson și Sebastian Stan trec de la Marvel la Gotham: The Batman Part II aduce două nume uriașe lângă Robert Pattinson

REVIEW GTXTrust Ruya Pro Batman, probabil cel mai confortabil scaun de gaming pentru pasionații de ergonomie și universul cinematic DC

Matthias Schoenaerts este convingător în rolul lui Krem, chiar dacă filmul nu îl dezvoltă întotdeauna atât de mult pe cât ar fi meritat. Are o prezență amenințătoare și reușește să evite tipologia de villain care urlă mult și nu spune nimic. Krem este periculos tocmai pentru că pare convins că tot ce face este justificat, iar acest lucru îl face mai greu de suportat decât un antagonist exagerat de teatral.

Și, da, trebuie spus separat: Krypto este extrem de simpatic. Câinele este realizat în CGI, dar nu arată artificial sau obositor, cum se întâmplă uneori în blockbusterele cu animale digitale. Este drăguț, expresiv și aduce exact câtă energie comică trebuie în poveste, fără să devină un simplu accesoriu de marketing. Relația dintre Kara și Krypto spune destul de multe despre ea, mai ales în momentele în care personajul pare să nu mai aibă încredere în nimeni altcineva.

O singură scenă care nu are sens

Filmul mi-a depășit așteptările, mai ales pentru că nu mă așteptam ca Supergirl să fie atât de atent construit în jurul personajului principal. Nu este doar o poveste despre cine lovește mai tare sau cine salvează galaxia în ultimul act. Este despre o eroină care trebuie să aleagă între a se lăsa condusă de furie și a încerca să fie ceva mai bun decât trauma ei.

Există însă o scenă care mi s-a părut de-a dreptul penibilă și care nu se potrivește cu ce construise filmul până în acel moment. Este vorba despre momentul în care Krem este cruțat, deși Ruthye omorâse anterior un paznic fără ca scena respectivă să pară că o afectează prea mult. Filmul încearcă să transmită o idee despre limitele răzbunării și despre alegerea de a nu deveni ca omul pe care îl urăști, dar logica emoțională nu este susținută suficient de bine.

Problema nu este că personajele aleg să nu îl omoare pe Krem în acel punct. Ar fi putut fi o decizie puternică și matură, mai ales într-un film care vorbește despre durere și cicatrici. Problema este că alegerea vine după ce filmul arătase că Ruthye este deja capabilă să ucidă și nu pare să aibă o limită morală atât de clară. Din acest motiv, momentul pare mai degrabă introdus pentru a încheia povestea într-o notă convenabilă decât câștigat prin evoluția personajelor.

Un pas bun pentru noul univers DC

În rest, Supergirl este o surpriză plăcută. Nu are rigiditatea multor filme cu supereroi care încearcă să construiască simultan zece povești pentru viitoare producții. Are, în schimb, o direcție clară, o eroină interesantă și o energie care îl diferențiază de filmele DC mai vechi.

Jason Momoa apare în rolul lui Lobo și aduce exact genul de haos pe care îl aștepți de la el. Nu este neapărat personajul care fură filmul, pentru că centrul rămâne Kara, dar prezența lui este distractivă și lasă loc pentru mai mult în viitor. David Corenswet revine și el pentru scurt timp ca Superman, însă filmul nu îl folosește ca pe o plasă de siguranță. Aceasta este, înainte de toate, povestea lui Kara.

Supergirl nu este un film care încearcă să îți demonstreze permanent că este important. Este mai inteligent când se concentrează pe emoțiile personajelor decât atunci când încearcă să transmită lecții morale mari. Milly Alcock oferă o interpretare foarte bună, Krypto este adorabil, universul filmului arată suficient de ciudat și de viu, iar povestea are mai mult suflet decât m-aș fi așteptat.

Supergirl rămâne una dintre surprizele plăcute ale verii și un semn că noul DCU poate merge într-o direcție mai interesantă decât părea la început.