Primul război mondial cibernetic se duce deja fără tancuri, doar cu pixeli și cod. Cum se atacă pe frontul digital China, Rusia, SUA, Iranul și Coreea de Nord

Până nu demult, când spuneai „război”, te gândeai automat la tancuri, avioane, nave, rachete sau soldați pe front. Numai că, între timp, lumea s-a mutat masiv în digital, iar odată cu ea s-au mutat acolo și conflictele. Astăzi, un atac nu mai trebuie să lase cratere ca să producă pagube reale. Poate bloca un spital, poate opri o rețea de electricitate, poate fura date sensibile sau poate arunca o societate întreagă în confuzie.

Pe Playtech am mai scris despre siguranța online și protecția datelor personale, dar discuția de aici merge mai departe de parole, fraude sau conturi sparte. Vorbim despre un nivel superior al conflictului digital: cyberatacuri folosite de state, grupări afiliate sau actori greu de identificat, într-o zonă gri în care toată lumea atacă, dar aproape nimeni nu recunoaște oficial.

Întrebarea devine, așadar, tot mai incomodă: nu cumva prima „cyberguerre mondială” a început deja, doar că nu arată ca un război clasic?

De la un gazoduct sovietic la armele digitale moderne

Un episod invocat adesea în istoria conflictelor informatice vine din vara anului 1982, în plin Război Rece. În Siberia, o explozie uriașă a afectat un gazoduct sovietic. Potrivit BFM Tech, nu o bombă sau o rachetă ar fi provocat incidentul, ci un software compromis, introdus într-un sistem industrial.

Povestea este importantă nu doar pentru spectaculozitatea ei, ci pentru ideea pe care o conține: un cod scris și livrat de la distanță poate produce efecte fizice în lumea reală. Nu mai vorbim doar despre parole furate sau calculatoare infectate, ci despre pompe, conducte, centrale, trenuri, spitale, porturi și rețele de energie.

Mai târziu, în 2010, Stuxnet a devenit exemplul cel mai cunoscut al unei arme cibernetice cu efect fizic. Viermele informatic a vizat centrifugele folosite în programul nuclear iranian de la Natanz, făcându-le să funcționeze defectuos, în timp ce operatorii vedeau date aparent normale. A fost un moment de trezire pentru întreaga lume: atacul cibernetic nu mai era doar spionaj, ci putea deveni sabotaj industrial.

Ce înseamnă, de fapt, cyberguerre

Problema este că termenul „cyberguerre” nu are o definiție universal acceptată. Pentru unii experți, războiul cibernetic înseamnă acțiuni ale unui stat împotriva sistemelor informatice ale altui stat, cu scopul de a provoca distrugeri sau daune concrete. Pentru alții, definiția trebuie lărgită: nu doar infrastructurile distruse contează, ci și frica, manipularea, pierderea de date, blocarea serviciilor publice sau destabilizarea socială.

Aici apare nuanța esențială. Până acum, majoritatea atacurilor cibernetice nu au dus direct la un conflict armat deschis. Tocmai de aceea, unii cercetători spun că „războiul cibernetic” este un termen prea tare, cel puțin dacă îl comparăm cu războiul clasic. Totuși, efectele pot fi suficient de grave încât să schimbe viața unei țări fără ca un singur glonț să fie tras.

Am explicat pe Playtech și de ce securitatea datelor devine o miză tot mai serioasă în epoca tehnologiilor avansate. Iar când peste această vulnerabilitate adaugi atacuri sponsorizate de state, infrastructuri critice conectate la internet și rețele sociale folosite pentru manipulare, devine clar că securitatea cibernetică nu mai este doar treaba departamentului IT.

Vezi și: Ce este Războiul Hibrid: cum acționează și consecințele devastatoare asupra vieților noastre

Statele mari joacă deja pe acest front

Cyberatacurile nu mai sunt doar treaba hackerilor solitari din filme. În spatele multor operațiuni se află grupuri organizate, uneori legate direct sau indirect de state. Aceste grupuri sunt cunoscute adesea sub numele de APT, de la „advanced persistent threat”, adică amenințări persistente avansate.

China, Rusia, Coreea de Nord și Iranul sunt printre actorii menționați frecvent în rapoartele de securitate cibernetică. Fiecare are propriile obiective. China este asociată adesea cu spionaj economic și furt de tehnologie. Rusia combină atacurile cibernetice cu operațiuni informaționale, mai ales în contexte geopolitice tensionate. Coreea de Nord folosește atacurile digitale inclusiv pentru finanțarea regimului, prin furt de criptomonede. Iranul este activ în operațiuni regionale și atacuri cu miză politică.

Statele Unite, Israelul și mai multe țări europene au, la rândul lor, capacități cibernetice avansate. Diferența este că, în spațiul digital, atribuirea este dificilă. Un atac poate fi lansat de un grup criminal, de o companie paravan, de un serviciu secret sau de o structură care lucrează suficient de aproape de stat încât granița să devină neclară.

Harta cele mai vizate țări de cyberatacuri majore între 2006 și 2020, potrivit datelor Specops Software, Statista și Digital Frontlines. (Sursa graficului: BFM)

Țările atacate și țările cel mai bine pregătite

Harta din materialul BFM arată țările cele mai vizate de cyberatacuri majore între 2006 și 2020, definite ca atacuri care au produs pierderi de peste un milion de dolari. Statele Unite apar printre țintele importante, alături de China, Rusia, India, Australia, Japonia, Arabia Saudită, Iran și mai multe state europene.

Pe de altă parte, un alt indicator important este cât de bine sunt pregătite țările să reziste în fața cybercriminalității. Aici, datele prezentate în graficul BFM, pe baza Global Cybersecurity Index și a unor rapoarte NordVPN / Securelist, indică state precum Singapore, SUA, Malaezia, Franța, Canada, Rusia, Japonia sau Marea Britanie printre țările mai bine echipate în fața amenințărilor cibernetice.

La polul opus apar state cu infrastructură, capacitate instituțională sau cooperare internațională mai slabe. Iar aici se vede o realitate incomodă: într-o lume complet conectată, țările vulnerabile pot deveni nu doar victime, ci și puncte de intrare pentru atacuri care afectează regiuni întregi.

Țările cel mai bine pregătite și cele mai vulnerabile în fața cybercriminalității, potrivit Global Cybersecurity Index, NordVPN și Securelist. (Sursa graficului: BFM)

Brouillard-ul războiului digital

Una dintre cele mai mari probleme ale războiului cibernetic este ambiguitatea. Într-un conflict clasic, de multe ori este clar cine a tras, cine a bombardat, cine a trecut granița. În cyber, lucrurile sunt mai tulburi. Atacatorul poate ascunde infrastructura, poate folosi servere din alte țări, poate lăsa urme false sau poate folosi grupuri intermediare pentru a nega implicarea.

Această zonă gri este extrem de convenabilă pentru state. Poți ataca, testa, spiona, sabota sau destabiliza fără să recunoști nimic. Poți spune că nu ai legătură. Poți susține că este vorba despre hackeri independenți. Poți opera sub pragul unui război oficial, dar suficient de sus încât să produci costuri reale adversarului.

Într-o logică apropiată, am scris și despre războiul pentru cipuri și memorii, un alt tip de conflict modern care nu se vede neapărat la televizor, dar poate decide tehnologii, economii și avantaje strategice. La fel se întâmplă și în cyber: cine controlează infrastructura, datele și accesul la sisteme critice are un avantaj enorm.

A început deja prima cyberguerre mondială?

Răspunsul scurt este: depinde cum definim războiul. Dacă prin război înțelegem confruntare militară deschisă, cu victime directe și declarații oficiale, atunci probabil nu. Dacă însă înțelegem un conflict permanent, global, purtat prin spionaj, sabotaj, furt de date, manipulare și atacuri asupra infrastructurilor, atunci răspunsul devine mult mai incomod.

Lumea trăiește deja într-un conflict cibernetic continuu, în care marile puteri testează limite, își sondează adversarii și își construiesc arme invizibile. Nu este încă o cyberguerre mondială în sens clasic, dar este o competiție permanentă în care frontul poate fi un cablu submarin, o centrală electrică, un spital, o platformă de socializare sau telefonul din buzunar.

În același timp, riscurile nu mai țin doar de state. Playtech a arătat și cum instrumentele digitale și AI pot ridica probleme noi de supraveghere, control și protecție a datelor, inclusiv în mediul de lucru. De la nivel individual până la nivel geopolitic, aceeași întrebare revine mereu: cine controlează sistemele digitale și cât de sigur este controlul acesta?

Pentru cetățeanul obișnuit, concluzia este simplă și neliniștitoare: războiul digital nu mai este doar problema armatelor sau a serviciilor secrete. Este deja în rețelele pe care le folosim, în datele pe care le lăsăm în urmă și în infrastructura de care depinde viața noastră de zi cu zi.