Maestrul viorii românești a participat la Revoluția din 1848, dar a murit singur și orb. Povestea marelui lăutar Nică Iancu Iancovici

Nică Iancu Iancovici s-a născut la 21 martie 1821 în comuna Cerneteaz din județul Timiș, într-o familie modestă de plugari evrei. Deși originile sale erau umile, destinul său avea să se contureze în jurul muzicii, într-o epocă în care accesul la educație și cultură era rezervat celor privilegiați. Cu toate acestea, Iancovici a avut șansa rară, pentru un copil de la sat, să urmeze patru clase – un privilegiu care i-a oferit un start esențial în formarea sa artistică.

Un destin ieșit din comun, născut în simplitate

De mic, a manifestat o înclinație deosebită pentru muzică. Îndrăgostit de sunetul viorii, a început să studieze cu un muzician local. În 1832, familia sa l-a trimis în Timișoara să se formeze în meșteșugul lăutăriei sub îndrumarea unui muzician rom.

Această etapă i-a deschis porțile către universul muzicii tradiționale autentice și i-a cimentat relația cu valorile populare ale Banatului.

Trei ani mai târziu, în 1835, s-a alăturat unei orchestre din Timișoara, unde și-a perfecționat tehnica și stilul, pășind astfel cu încredere pe drumul devenirii sale artistice.

Cât de des trebuie fertilizată grădina de legume: regula de aur pe care grădinarii o respectă mereu

Horoscopul zilei de sâmbătă, 21 iunie. Nativii Leu vor fi în centrul atenţiei

Muzicianul care a legat folclorul de idealurile naționale

După mai multe peregrinări, Iancovici s-a stabilit, în 1841, în orașul Lugoj, un centru cultural efervescent al epocii.

Aici a intrat în orchestra celebrului violonist german Seppi Müller, unde a învățat nu doar notație muzicală, ci și repertoriu german de salon. Tot aici a deprins și noi instrumente, viola și violoncelul, lărgindu-și astfel paleta artistică.

În Lugoj, Iancovici nu a fost doar un simplu muzician. A devenit un spirit activ în viața culturală și politică a vremii. Participarea sa la Revoluția de la 1848 îl așază într-un cerc restrâns al artiștilor implicați direct în marile transformări ale epocii.

Când revoluționarii maghiari, în frunte cu generalul Józef Bem, au ajuns în Banat, Iancovici a cântat o serenadă în fața comitetului revoluționar, subliniind legătura profundă dintre muzică și idealurile libertății.

După acest episod, a fost prezent în tabăra lui Lajos Kossuth, unul dintre liderii revoluției maghiare, unde a petrecut șase luni, timp în care s-a impregnat de spiritul revoluționar și de aspirațiile sociale ale epocii.

Vezi și: ”Dumnezeu te-a făcut artist și ești mai mare decât mine!”. Barbu Lăutaru, cobzarul care l-a inspirat pe compozitorul Franz Liszt să scrie ”Raposodia română pentru pian”

Nică Iancu Iancovici a ridicat muzica populară bănățeană la rang de artă

După evenimentele din 1848, Nică Iancu Iancovici a revenit la Lugoj, unde a continuat să promoveze folclorul și tradițiile muzicale ale Banatului. A devenit un punct de referință în peisajul muzical regional, fiind recunoscut pentru rafinamentul cu care prelucra și interpreta piese populare.

Una dintre cele mai cunoscute creații ale sale este „Ana Lugojana”, melodie ce a traversat generațiile și a devenit parte din patrimoniul muzical românesc.

În anul 1861, cu ocazia sosirii noului comite al Lugojului, Iancovici a interpretat pentru prima dată în public imnul „Deșteaptă-te, române”, marcând un moment simbolic al redeșteptării naționale într-un Banat încă sub dominație habsburgică.

Activitatea sa nu s-a limitat doar la interpretare. A contribuit semnificativ la structurarea și conservarea unor suite de dansuri populare, precum cele 15 figuri ale „Lugojanei”. Dintre acestea, se remarcă „Oșteanul român”, „Bâr oiță, bâr” și romanța „Rosa de Craiova” – toate preluate și reinterpretate de compozitori precum Ion Vidu, Filaret Barbu sau Tiberiu Brediceanu.

Lăutarul Nică Iancu Iancovici. Fotografie de epocă

Artistul a inspirat generații întregi de muzicieni

Nică Iancu Iancovici nu a fost doar un lăutar, ci un adevărat catalizator cultural. În anii 1880, pianista și folclorista Sofia Vlad-Rădulescu a cules de la el melodia „Lugojana” și a publicat-o în revista „Lyra Română”, contribuind astfel la valorificarea creației sale în mediul muzical academic.

Un an mai târziu, în 1881, piesa „Cântecul ciobanului”, notată tot de la Iancovici, a fost editată de Constantin Gebauer.

În 1897, Iancovici s-a retras din fruntea tarafului său, dar nu a abandonat muzica. În 1898, a început să transmită compozitorului Tiberiu Brediceanu un număr impresionant de melodii tradiționale.

Acestea au servit drept sursă de inspirație pentru lucrări precum „Poemul etnografic”, „Ardeleana” și „Iedera”, întărind și mai mult poziția lui Iancovici în istoria muzicii românești.

În același an, Ion Vidu, alt titan al muzicii românești, publica piesa vocală „Ana Lugojana”, direct inspirată de creațiile marelui lăutar. Astfel, prin intermediul compozitorilor clasici și al folcloriștilor, opera lui Iancovici a fost transmisă mai departe, păstrându-se vie în conștiința muzicală românească.

Vezi și: Ziua lucra pe șantier, noaptea cânta la nunți și cumetrii. Povestea lui Dona Dumitru Siminică, legendarul lăutar care făcea ”și pietrele să plângă”

Final trist pentru un artist de geniu

Deși a fost o figură centrală în dezvoltarea muzicii populare din Banat și un nume cunoscut în cercurile muzicale din secolul al XIX-lea, sfârșitul vieții lui Nică Iancu Iancovici a fost marcat de suferință și uitare. În 1903, pe 25 ianuarie, într-o iarnă grea, s-a stins din viață la Lugoj. Era deja orb, izolat de lumea artistică pe care o marcase profund.

Contradicția dintre gloria muzicală pe care a cunoscut-o în timpul vieții și singurătatea din ultimele clipe este una dureroasă. Omul care a adus zâmbete, speranță și mândrie prin muzica sa a murit în tăcere, departe de luminile scenei care i-a fost cândva casă.

O moștenire nemuritoare a unui lăutar extrem de talentat

Astăzi, numele lui Nică Iancu Iancovici nu mai este cunoscut pe scară largă, dar influența sa rămâne prezentă în repertoriul tradițional românesc și în lucrările compozitorilor care i-au urmat.

A fost mai mult decât un lăutar: a fost un creator, un păstrător de tradiții, un model de dăruire și o verigă esențială în lanțul continuității culturale românești.

Prin talentul său, a reușit să transpună în muzică sufletul Banatului, să adune în melodii povești, trăiri și idealuri. A fost un om al epocii sale, dar a lăsat o amprentă care a depășit granițele timpului.

Povestea lui Nică Iancu Iancovici nu este doar biografia unui muzician, ci oglinda unei epoci în care cultura și identitatea națională se scriau cu vioara, cu vocea, cu spiritul și cu sângele celor care au crezut în ele.

Iar moștenirea sa, în ciuda sfârșitului trist, rămâne vie în fiecare notă ce răsună dintr-o „Lugojană” sau dintr-un „Cântec ciobănesc” cules cu grijă, păstrat cu respect și cântat cu suflet.

Vezi și: Lăutarul din „Raiul junghinoșilor” care l-a fascinat pe Enescu. Grigoraș Dinicu a cântat pentru marile personalități ale lumii și a dus mahalaua pe scena Ateneului român