Generația „epuizată”: Viața înseamnă muncă sau capitalism prost înțeles

Generația „epuizată”: Viața înseamnă muncă sau capitalism prost înțeles

În povestea vieții noastre, s-ar putea să fim personajul principal, dar munca este tema dominantă, motivația noastră constant, motivul pentru care ne dăm jos dimineața din pat și este trist.

Este lucrul central pe care îl facem ca adulți, centrul principal al funcției noastre mentale pentru majoritatea orelor din zi, în majoritatea zilelor săptămânii. Tipurile de locuri de muncă pe care le avem influențează pe cine cunoaștem, unde trăim, cât de mult ne respectă societatea. A fi șomer, așadar, nu este dificil doar din cauza instabilității financiare, ci este și un fel de moarte socială. Ca atare, soarta celor care sunt șomeri este adesea folosită ca o poveste de avertizare. Iar avertismentul funcționează: cei mai mulți dintre noi suntem îngroziți să ne pierdem locurile de muncă.

Așa-numita „Marea Demisie”apare în presa din toată lumea de luni întregi, deoarece oamenii și-au părăsit locurile de muncă în masă. Nu este doar o complexă problemă economică, de altfel oamenii care refuză locurile de muncă disponibile contravin exact ceea ce am fost învățați încă din copilărie – munca nu este doar modul în care ne trăim viața, ci motivul pentru care ne trăim viața.

Este un semn al vremurilor, a cât de sătui sunt oamenii de condițiile de muncă, că  această viziune asupra lumii este respinsă și într-o măsură atât de mare încât a devenit o mișcare. Dacă mișcarea ar avea un motto, acesta ar fi cuvântul care a fost pe buzele tuturor în ultimele 18 luni: burnout.

Conform unui sondaj Insider, 61% dintre respondenți au spus că în prezent sunt „cel puțin oarecum epuizați”. Un raport realizat de către Indeed, în primăvară, a constatat că majoritatea respondenților au declarat că epuizarea lor s-a înrăutățit în timpul pandemiei, 52% în general spunând că sunt în prezent epuizați. Probabil ai auzit sau ai spus următoarele propoziții, repetate până la nebunie: „Sunt atât de obosit. Sunt atât de epuizat. Nu pot să cred că trebuie să continui”.

Epuizarea nu este doar oboseală.

Poate că un semn revelator este atunci când începi să asociezi termeni extremi, de genul viață și moarte, cu satisfacția ta în muncă. Dacă te întrebi ce s-ar întâmpla dacă ai muri mâine și cântărești cât de adânc ar simți locul tău de muncă pierderea ta, nu ești doar obosit! Ești preocupat de întrebări existențiale legate de sens și scop. Și toate sunt legate de jobul tău.

Există multe dezbateri despre ce este exact epuizarea, este o afecțiune medicală? O chestiune filozofică? Este doar costul de a face afaceri? De a fi în viață? Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, este un „fenomen ocupațional”. Dar acesta pare a fi un mod anodin de a spune că natura exactă, cauza și soluția exactă a epuizării nu sunt complet clare.

Și cu siguranță pare să existe variații în ceea ce gândim atunci când vorbim despre epuizare. Epuizarea implică o perioadă de timp prin care ai trecut fără pauză? Poți fi epuizat chiar dacă nu ai un volum de muncă extrem? Merge mână în mână cu depresia? Poate să-ți placă meseria, dar totuși să fii epuizat? Epuizarea crează o schimbare fundamentală în modul în care te raportezi la munca ta?

Pentru unii, burnout-ul este doar un alt mod de a spune că rezistența lor a fost epuizată și că au nevoie de o vacanță. Dar pentru alții, epuizarea este un termen care cuprinde un fel de meditație melancolică asupra muncii.

Maslach Burnout Inventory este un test dezvoltat de psihologi pentru a măsura acest „fenomen” pe trei scale: epuizare, cinism și eficacitate profesională. De asemenea, există și o aplicație românească care te poate ajută să îți dai seama cât de epuizat ești de fapt.

În 2014, Dr. Richard Gunderman a scris un articol pentru The Atlantic în care a susținut că motivul pentru care studenții la medicină par să sufere rate mai mari de epuizare în comparație cu alți studenți nu este pentru că munca este intrinsec mai dificilă, ci mai degrabă pentru că modul ei în care erau pregătiți îi afecta emoțional.

Este un mediu educațional, a susținut el, care nu a ajutat prea mult la cultivarea compasiunii – ironic, având în vedere că aceștia erau antrenați pentru a le păsa de bunăstarea celorlalți. Gunderman susține că epuizarea nu este, așadar, cauzată neapărat de stres și surmenaj, ci „suma totală a sutelor și a miilor de mici trădări ale scopului, fiecare atât de mică încât cu greu atrage atenția”.

Întreaga problemă este mai sinoasă și complicată.

Raportarea față de epuizare ca la o formă de trădare este relevantă, deoarece încadrează epuizarea nu ca pe o experiență solitară, ci o relație în conflict. Pentru acei studenți la medicină, conflictul vine din faptul că au fost dezamăgiți de profesorii și mentorii lor. Pentru alții care se confruntă cu epuizare profesională, detaliile conflictului variază, dar problema principală rămâne aceeași, lucrătorii se simt trădați de angajatori.

Acesta este motivul pentru care burnout-ul lovește atunci când munca nu se ridică la înălțimea așteptărilor noastre. Mulți dintre noi au fost crescuți pe mantra: „Nu este de lucru dacă îți place ceea ce faci”, așa că vrem să credem că locurile noastre de muncă pot să ofere nu numai stabilitate financiară, ci și hrană emoțională și spirituală. Nu toată munca este o chemare, dar călătoria către găsirea unui loc de muncă potrivit poate fi asemănată cu un pelerinaj. Într-o perioadă de creștere a secularismului, munca rămâne religia noastră fermă.

În melodia din 1969 al lui Peggy Lee Is That All There Is, ea cântă despre sfârșitul unei mari romanțe. Dar ea nu disperă din cauza durerii extreme care a venit odată cu pierderea iubirii, mai degrabă, este dezamăgită că sfârșitul relației ei nu a fost altfel. „Am crezut că voi muri”, cântă ea, „dar n-am făcut-o. Și când n-am făcut-o, mi-am spus: asta înseamnă iubirea?”

Deziluzia lui Lee nu este doar despre doliu pentru ceva tangibil, ci este despre pierderea unei fantezii, că aceea iubire era cel mai important lucru pentru ființa ei, că era necesară pentru supraviețuirea ei. Pentru mulți care suferă de epuizare profesională, există o deziluzie similară. Când slujba ta de vis dispare, nu ar trebui să ai voie să dispari și tu? În schimb, nu numai că nu poți dispărea, dar te uiți și la multe alte decenii de muncă fără sens până te vei putea pensiona. Cum te descurci cu asta? Dezamăgirea poate fi uluitoare.

Și totuși, în profunzimile deziluziei și epuizării, poate exista uneori și un sentiment ciudat de libertate în recunoașterea faptului că munca nu poate oferi niciodată scopul și susținerea emoțională pe care credeai cândva că ți le va da. Și este în regulă să simți asta. Vei supraviețui. În mod colectiv, va trebui pur și simplu să venim cu un nou mod de a ne raporta la muncă. Se pare că munca, ca orice relație, nu este tot ceea ce am crezut că ar putea fi.

Interiorizarea capitalismului

Jurnalista Anne Helen Petersen, a scris un articol pentru Buzzfeed despre burnout, care a devenit viral și a strâns milioane de vizualizări, este de acord și consideră că pasiunea determinată de un scop este o capcană specială pentru epuizare. În cartea ei, Can’t Even: How Millennials Became the Burnout Generation, spune că „dorința pentru jobul de vis de care ești pasionat este un fenomen deosebit de modern și burghez – și, după cum vom vedea, un mijloc de a ridica un anumit tip de muncă până la punctul în care lucrătorii să tolereze toate formele de exploatare pentru „onoarea” de a o îndeplini.” Studiile au mai arătat că „pasiunea obsesivă” poate crește conflictul, ceea ce la rândul său crește șansa de epuizare.

Legat de faptul că „jobul viselor tale” este o preocupare burgheză, este de fapt recunoașterea faptului că omniprezența conversației despre epuizare se datorează lucrătorilor relativ privilegiați care se confruntă cu aceasta – inclusiv mulți care lucrează în mass-media, ale căror gânduri despre epuizare vor fi în mod inerent mai amplificate. Dar, la urma urmei, burnout-ul a fost de multă vreme o caracteristică obișnuită a multor locuri de muncă precare și cu salarii mici.

„Asta este lucrul – când oamenii din clasa de mijloc își dau seama de asta, se transformă într-o realizare majoritară”, spune Petersen. „Pentru că, în mod aparent, oamenii din clasa de mijloc sunt cea mai mare componentă a Statelor Unite sau a majorității țărilor. Și așa că asta duce la o conștiință publică mai împărtășită. Adică, este cam nasol, nu? Trebuie să aștepteți oamenii care anterior s-au simțit confortabil să realizeze acest lucru și abia apoi o să devină parte dintr-o conversație mai largă”.

Acum că burnout-ul este o parte bine stabilită a conversației, este timpul să ne ridicăm mâinile și să respingem orice idee că am putea găsi o muncă pe care o iubim? Nu chiar. De fapt, nu înseamnă că ar trebui să căutăm locuri de muncă pentru care nu simțim nimic, sau să ne simțim rușinați că ne iubim locurile de muncă, ci ar trebui să recunoaștem că pasiunea poate face o relație deja inegală și mai inegală. Este conștientizarea că „pasiunea” este irelevantă pentru obligațiile reciproce dintre angajatori și angajați. Este momentul să recunoaștem că este în regulă să ai o relație complet tranzacțională în ceea ce privește munca, mai ales atunci când te confrunți cu amenințarea burnout-ului.

Pentru a supraviețui fără pasiune pentru muncă, munca în sine trebuie să fie mai puțin necesară pentru supraviețuire. Dar asta e greu de imaginat o lume în care munca nu ocupă centrul scenei, în care nu-ți menționezi meseria la câteva minute după ce întâlnești pe cineva nou. Conceptul unei lumi post-muncă există de ceva vreme, dar ideea că oamenilor ar trebui să le pese mai puțin de locurile de muncă, darămite să lucreze mai puțin, provoacă adesea o indignare morală profundă. Acest lucru nu este chiar atât de surprinzător, având în vedere cât de mult din identitățile noastre sunt definite de munca pe care o prestăm. E ca și cum, fără munca care să ne ancoreze toată viața, societatea însăși se va dezintegra.

„Am interiorizat capitalismul – atunci când te gândești cu adevărat la tine doar în ceea ce privește capacitatea ta de muncă”, spune Petersen.

De asemenea, ea dezvăluie că, deși a primit reacții negative de la generațiile mai în vârstă cu privire la ideea că munca nu trebuie să fie marea pasiune copleșitoare a vieții tale, nu toată lumea simte așa: „Cred că unii au ajuns în acest punct în viața lor, în care au o criză de vârstă mijlocie și s-au radicalizat și pun anumite întrebări de genul: „nu ar trebui să fac asta. Mă uit înapoi la viața mea și ce ar trebuie să văd? Până la urmă ce este o carieră? Cui am servit în cariera mea?”

Viața post-muncă

De-a lungul cărții ei, Petersen analizează nu doar cum arată epuizarea, ci și modalitățile în care structural este mucegăită. Dacă un pod se prăbușește, nu le-am spune oamenilor doar cum să circule în jurul lui, am cere să fie reparat. În același mod, trebuie să reparăm infrastructura de lucru care se prăbușește, să nu primim e-mailuri de la HR despre cum să „practicăm auto-ingrijirea” și să ni se spună să ne luăm concedii fără a ne asigura că putem, în mod realist, să luăm ne rupem din timpul alocat locurile lor de muncă.

Petersen este, de asemenea, în favoarea unei săptămâni de lucru de patru zile. „Dacă s-ar lucra de fapt patru zile, atunci ai vedea niște ture, pentru că oamenii ar avea timp pentru lucruri care să le ofere o reîncărcare susținută în fiecare săptămână”, continuă ea. „Acest lucru este foarte diferit de la a-ți lua o săptămână liberă cândva”.

„Vorbim despre reorganizarea cu adevărat a modului în care munca își găsește locul în viață”, spune Petersen. „Trebuie să ne gândim, ce ar fi dacă munca nu ar fi centrul vieții noastre? Cum ne reorganizăm întreaga viață, întreaga noastră societate, astfel încât, chiar dacă petrecem cel mai mult timp făcând asta, să nu fie o singură prioritate. Nu este modul în care definim dacă suntem de succes sau nu. Nu este accesul principal al identității noastre.”

Oricât de mult s-ar simți că „toată lumea” renunță la slujbă, ar trebui să ne ferim să ne gândim că toți sau chiar majoritatea oamenilor au capacitatea de a face acest lucru. De asemenea, este încă neclar dacă asistăm la o schimbare majoră a puterii între lucrători și angajatori. Marea Demisie a fost probabil susținută de concesiile din timpul pandemiei. Dar cei mai mulți dintre noi au nevoie de locuri de muncă pentru siguranța financiară, iar renunțarea pe loc rămâne doar o fantezie plăcută pentru mulți, mai degrabă decât o realitate plauzibilă.

Ce urmează

Totuși, ceea ce reprezintă este un moment de speranță și un memento pentru angajatori că viitorul lor este, de asemenea, precar dacă nu au grijă de lucrătorii lor. Poate că ar putea fi o inspirație pentru implementarea unui bastion pe termen lung împotriva epuizării. În loc să încurajăm vacanțele, perioadele discrete de odihnă, este timpul să punem în aplicare protecții ale muncii care să garanteze salarii mai mari, care să pună capăt angajării după bunul plac sau care să sporească permanent prestațiile de șomaj.

Cu alte cuvinte, crearea unei lumi în care lucrătorii care nu sunt tratați bine, care nu sunt mulțumiți de locurile lor de muncă, pot pur și simplu să renunțe fără să arunce o privire înapoi. Până când se va întâmpla acest lucru, burnout-ul va continua să fie endemic în societatea noastră, iar indivizii vor continua să găsească propriile soluții pentru a-i face față.

Când psihologul Herbert Freudenberger a inventat termenul „burnout” în anii 1970, a fost un efort foarte personal, rezultatul încercării sale de a descrie ceea ce simțea în propria sa activitate. „Nu știu cum să mă distrez”, a observat el într-o înregistrare vocală care descrie simptomele sale. „Nu știu cum să fiu ușor bucuros.”

El nu a întrebat în mod explicit: „Asta e tot ce există?” Dar ar putea la fel de bine să o facă. La urma urmei, o parte din recuperarea după epuizare este să facem promisiunea de a acorda prioritate bucuriei, în orice mod putem. Dacă vechea zicală de carieră promitea că atâta timp cât faci ceea ce îți place, nu vei munci nicio zi în viața ta, acum este pur și simplu: munca este doar muncă.

Și viața este prea scurtă și importantă pentru a fi dedicată în totalitate acesteia. Așa cum cântă Peggy Lee: Dacă asta e tot ce există, atunci hai să continuăm să dansăm.

Citește și: