Fenomenul „Ceaușescu”: de ce îl regretă unii români și acum pe ultimul dictator comunist

Fenomenul „Ceaușescu”: de ce îl regretă unii români și acum pe ultimul dictator comunist

Țara noastră a stat, mai bine de 50 ani (dacă este să luăm în și calcul anii de pregătire a preluării puterii) sub dictatură comunistă, în urma câștigării celui de-Al Doilea Război Mondial de către URSS. Acel moment a reprezentat punctul de start al (prea) multelor decenii de ocupație sovietică, cea care ne-a îngenunchiat și ne-a schimbat pentru vecie modul de percepție asupra realității înconjurătoare.

Din capul locului, trebuie să înțelegem că zarurile disperării României au fost aruncate încă de la începutul războiului. Când două puteri feroce (și la propriu, și la figurat) se luptă, sigura ta șansă, ca țară mică și slab apărată, este să te aliezi – ba cu una, ba cu alta. Ceea ce, de altfel, s-a și întâmplat. Aproape pe ultima sută de metri, în capetele conducătorilor români de la acea vreme a licărit o sclipire, realizând că Germania nazistă va pierde războiul. „Ce-ar fi dacă ne-am alia cu rușii?”

Ar fi fost mai bine dacă ar fi câștigat Germania lui Hitler? Desigur, nu. Nu vom ști niciodată dacă ar fi fost mai rău, dar că n-ar fi fost mai bine este o certitudine. Ce alegi atunci când sigurele tale două variante sunt cei mai răi băieți din curtea școlii? Îl alegi pe acela care nu-ți decimează populația pe criterii etnice și rasiale. După aia, vezi tu cum scoți cămașa în fața cerințelor ascunse. Prețul a fost mare, însă a altă ofertă nu exista „pe piață”, la momentul respectiv.

„Tătucul” Stalin și „Nunta Mută”

Unul dintre filmele românești care a reușit să lase amprente permanente în sufletul meu este „Nunta Mută”, a lui Horațiu Mălăele. În cazul în care nu l-ați văzut, pelicula prezintă realitatea satului românesc, imediat după instalarea regimului comunist, culminând cu decesul dictatorului Iosif Stalin. Poate cel mai important aspect prezentat în film este discrepanța vizibilă dintre intelectualii perioadei și cei fără școală, marginalizați, într-o oarecare măsură, până la venirea comuniștilor la putere. Odată cu schimbarea regimului, roata se întoarce, cei marginalizați până odinioară văzând în comuniști scăparea. Situația dramatică a dat naștere unei comedii absurde de tipul „prostia la putere”, așa cum mai putem vedea, spre exemplu, și în „Idiocracy”.

Dincolo de film stă realitatea crudă a celor 50 ani de ridicare în slăvi a prostiei, sub masca egalității între semeni. Ca orice doctrină utopică, și teoriile lui Marx aveau să sufere modificări, odată cu trecerea lor prin filtrul adepților ce au știut mereu cum să se învârtă în funcție de interes. Să ne amintim că o soartă asemănătoare a suferit, la rândul ei, și Biblia.

Zeci de ani, România, împreună cu toate celalalte țări din blocul sovietic, au trecut printr-un experiment social de existența căruia nu am fost conștienți nici noi, însă nici cei care ne-au supus la teste.

Epoca de Aur și măritul conducător, Nicolae Ceaușescu

Românii au învățat ce e aia teroare încă de dinaintea Epocii de Aur a lui Ceaușescu. Închisorile comuniste, cele în care ajungeai dacă erai intelectual, credincios sau partizan te trasformau pe viață: fie într-o legumă, fie într-un om mort. Moartea rapidă, întâmplată în primele zile ale încarcerării era, fără dubiu, preferată, alternativa fiind tortura eternă, aplicată în cel mai barbar mod posibil. Purgatoriul din care aveai să nu mai ieși.

Nicolae Ceaușescu devenea primul președinte al Republicii Socialiste România la data de 29 aprilie 1974, după un lung șir de trădări îndreptate împotriva celor care „l-au hrănit politic”. Băiat sărac, de la țară, ajuns în București dintr-o întâmplare, Ceaușescu ajungea să se înscrie în rândul comuniștilor la o vârstă destul de fragedă, ca o ultimă redută a sărăciei care nu-i mai dădea pace. Singurătatea între semeni avea să-și spună și ea cuvântul. O astfel de combinație nefastă nu avea cum să-i fie alinată decât de un grup politic ilegal (la acea vreme), cu care ajungea să se identifice.

Așa cum ura lui Hitler pentru aristocrația evreilor, din acea perioadă, avea să fie alimentată de sărăcie și de frustrarea unei sorți, aparent, implacabile, Nicolae Ceaușescu avea să simtă, câțiva ani mai târziu, același dulce fior al răzbunării. Alt regim, alt dictator, același tipar uman, până la urmă.

ceausescu-tanar

Pe la sfârșitul anilor ’70, România cea dodoloață slăbea îngrozitor, semănând, mai degrabă, cu un ogar înfometat. Alimentele începeau să dispară de la rafturi, locul acestora fiind luat de celebrele oase lustruite și rațiile inuman de mici, iar căldura și electricitatea deveneau și ele un lux. Dintr-o dată, toți românii neafectați, până în acel moment, de rigorile comuniste (prin asta înțelegem că nu erau nici urmași ai foștilor „boieri” și nici gay) începeau să simtă pe pielea lor ce înseamnă să împarți totul, inclusiv sărăcia, cu toții locuitorii țării – mai puțin cu „șefuții de partid” și cu marele Ceaușescu, cel care se zvonea că are, în casa sa, un vas de wc din aur.

Ideea unei revolte începea să capete contur, Revoluția devenind iminentă.

În 1989 se întâmpla: Ceaușescu era prins după o tentativă eșuată de fugă cu elicopterul, judecat la foc automat și împușcat tot la foc automat. Oamenii dansau și se bucurau, în timp ce Mircea Dinescu urla la televizor din ambii plămâni și ne anunța că am învins.

Ce s-a schimbat și ce-a rămas la fel

De schimbat, s-au schimbat multe – mai puțin oamenii. Chiar și-acum, la 32 de ani de la executarea lui Ceașescu, lecțiile de patriotism ceaușist, servite cu lingurița mică, ani de zile, au ecouri puternice asupra populației. Unii i-ar putea spune „mentalitate de supravițuitor”. Problema este că, în timp ce românii și-au păstrat instinctele de supraviețuire învățate acum zeci de ani, s-a schimbat jungla. Știți cum e asta? Să presupunem că ai încerca să angajezi la firma ta, în 2021, un individ care a făcut un curs de Windows 95, în 1996. Cu toate că individul, la vremea lui, ar fi meritat toată admirația pentru străduință, astăzi, această străduință nu mai valorează nimic.

Cam așa și cu metehnele românești, rămase în inimile unora dintre noi exact ca un apendic dureros, gata-gata să explodeze printre plămâni, ficat și stomac.

Admirația pentru Ceaușescu și sindromul Stockholm

Deunăzi, într-una dintre raitele zilnice pe Facebook, dau de următoarea (hai să-i spun) glumiță, distribuită de cineva: „Fain era pe vremea comuniștilor, mă, Gheo! De ce? Apăi suduiam numai pe unul”. Culmea, glumița era distribuită direct de pe una din paginile de propagandă al noului partid înființat de Liviu Dragnea, Alianța Pentru Patrie (sau APP, pe scurt). Contează cine-a spus-o? În contextul curent, cred că da. Ne pasă cine-a spus-o? Ar trebui.

Și-am stat să mă gândesc: ce-i face pe oameni să continue să-l admire și regrete pe Nicolae Ceaușescu, la mai bine de 30 ani de la dispariția lui? Oare oamenii aceștia au uitat senzația de frig și foame?

Se spune că, odată cu trecerea timpului, amintirile negative se estompează, creierul având capacitatea de a înlocui anumite elemente dureroase cu unele mai puțin dureroase. Cu alte cuvinte, creierul ne ajută ca să n-o luăm pe câmpii și ne minte frumos.

Sindromul Stockholm apare din aceleași motive. Pentru a putea gestiona mai bine, din punct de vedere emoțional, trauma prin care trece, individul începe să fabrice sentimente de afecțiune și chiar dragoste pentru agresorul său, ca metodă de protecție.

În concluzie, de ce continuă românii să tânjească după vremurile apuse?

Din trei motive:

1. Pentru că realitatea curentă nu este tocmai ceea ce și-au închipuit ei c-o să fie, cu alte cuvinte, România este departe de a fi acea țară unde se găsește și abundență „lapte și miere”. Evident, tot ei, românii, sunt cei care uită că, în lipsa altcuiva, tocmai ei sunt cei responsabili de actualul eșec al clasei politice din zilele noastre. „Las-o, mă, că merge-așa” și neprezentarea la vot sunt doar două dintre conceptele prost aplicate care au dus la stangnarea condiției economice a țării.

2. Pentru că evoluția economică atrage după sine și schimbarea anumitor valori, mult mai apropiate de cele europene. Noutatatea are tendința de a speria un om obișnuit să stea în cușcă timp de 50 ani. Aș putea să-l numesc „sindromul câinelui în lanț”.

3. Pentru că sistemul de învățământ din România se află la nivelul „sub piciorul broaștei”. În consecință, „moartea rațiunii naște monștri”.

Ce-ar fi făcut Ceaușescu dacă ar fi trăit

Absolut nimic. Din nou, motivele sunt multiple. În primul rând, în 1989, Nicolae Ceaușescu avea deja 71 ani, așadar devine greu de crezut că ar mai fi avut mulți ani „de glorie”, chiar dacă nu ar fi fost executat. În al doilea rând, celebrele fabrici și uzine n-ar mai fi făcut față, nici ele, foarte mulți ani. În încercarea sa de a strânge cureaua, dictatorul a sărit peste serii întregi de upgrade-uri tehnologice, astfel că majoritatea fabricilor din România se prezentau, în 1989, ca unele din 1970: mormane de fiare un pic mai pompoase. În timp, lipsa evoluției tehnologice ar fi îngreunat munca umană și ar fi încetinit producția, ceea ce ar fi dus, inevitabil, la colapsul industriei.

Există o singură soluție pentru situația de față a României: schimbarea mentalității. Însă și asta, la fel ca doctrina comunistă, este o utopie: perfectă dar greu de pus în practică.

Citește și: