Ennio Morricone, omul care a definit muzica celor mai tari filme din ultimul secol

Ennio Morricone, omul care a definit muzica celor mai tari filme din ultimul secol

Filmele western italienești au fost doar începutul. Partiturile sale au transformat groaza și romantismul în opere de artă transcendente.

Un ilustru compozitor care a făurit opere de artă, într-o gamă vastă de stiluri și termeni melodici, de la melodrama chitării topite, până la grandoarea corală inconfundabilă, Ennio Morricone, care a murit luni, la 91 de ani, a fost autorul coloanelor sonore ale celor mai celebre filme.

A crezut în pelicule, punându-și amprenta artistică asupra întregului film, câteodata cu mai mult succes decât regizorii sau scenariștii acestuia.

Dacă ne trec prin cap așa zisele western-uri “spaghetti”, atinse cumva, parcă, de un sentiment de “soartă cosmică” și amplificate de acordurile horror, Morricone este “vinovat” pentru trezirea acestor senzații intense. A fost un spirit asemănător vizionarilor precum Sergio Leone, Dario Argento, Brian De Palma, John Carpenter și Quentin Tarantino (toți cei cinci au colaborat cu el), adică a fost un dependent, extrem de talentat, al industriei cinematografice.

Geniul lui Ennio Morricone, în cele mai tari creații

“The Good, the Bad and the Ugly”, 1996

Titlul filmului este, desigur, renumit în industria cinematografică, acțiunea specifică unui western fiind excelent îmbinată și susținută de arta lui Morricone. Compozitorul amplifică tensiunea acțiunii exemplificate de un grup de bandiți fără scrupule care se vor întrece în a descoperi o comoară îngropată într-un mormânt fără nume – o chitară spaniolă, o trompetă înțepătoare, colorate toate de o eliberare avangardistă.

“Danger: Diabolik”, 1968

Filmul polițist bazat pe benzi desenate al lui Mario Bava este un clasic, însă completările macabre, cu nuanțe psihedelice ale lui Morricone au mai multă personalitate decât antagonistul mascat, interpretat de John Phillip Law. Pregătit la conservatorul clasic Santa Cecilia din Italia natală, Morricone avea cunoștințe și în jazz și pop, genuri pe care le-a îmbinat în operele sale. „Deep Down”, melodia cu o chitară flirty din acest film, interpretată de cântăreața Maria Cristina Brancucci, merită să fie mai cunoscută. Este ușor mai bine decât poate toate cele trei James Bond.

“Once Upon a Time in the West”, 1968

Putem aminti un alt western al lui Leone, probabil cea mai puternică și de impact lucrare a carierei sale. El permite ca perspectiva unui copil să ne transpună în acțiune, iar acordurile chitării electrice și intensificările orchestrale întunecate ale lui Morricone parcă ne introduc direct într-o poveste sfâșietoare, unde muzica sa face ca trădarea să se simtă ca o lovitură în stomac.

„The Bird With the Crystal Plumage”, 1970

Este imposibil să reflectezi asupra tradiției italienești a filmului, când vine vorba de genul giallo – thrillere elegante cu ucigași cu mănuși negre în prim-plan – și să nu zâmbești la semnăturile lor înfricoșătoare, adesea amplificate de Morricone, parcă într-un adevărat concert. Titluri precum “A Lizard in a Woman’s Skin” (1971), “What Have You Done to Solange?” (1972) și “Spasmo” (1974) te duc într-o călătorie în abisul absolut.

“Investigation of a Citizen Above Suspicion”, 1970

Satira polițistă cu accente de Kafka a lui Elio Petri despre un inspector corupt (Gian Maria Volonté), care-și ucide amanta și speră să fie prins, ar fi aproape insuportabil de privit fără muzica lui Morricone. Sunetele minunate de mandolină, fagoturile conspirative și proeminența unei muzicuțe se coagulează într-un impact care ajută la fundamentarea reacției noastre în comedia neagră.

„Days of Heaven”, 1978

Extrem de pastorală, drama din Texas a lui Terrence Malick are o finețe vizuală aparte. Chiar și în colaborare cu cinematografia knockout, contribuția lui Morricone iese în evidență prin îmbinarea ordinii naturale cu o tensiune susținută. Astfel, Morricone a produs probabil unele dintre cele mai dureroase pasaje ale sale.

“The Mission”, 1986

Muzica leagă culturi și conectează ascultătorii spre o concepție a divinului, în somptuoasa dramă religioasă a lui Roland Joffé. Profitând de dragostea sa de armonii cerești și de eleganța în contrapunct, Morricone a compus o melodie cu accente predominante de oboi pentru Jeremy Irons, care interpretează un misionar iezuit spaniol din secolul al XVIII-lea, în America de Sud. Morricone  extinde subiectul filmului, amețitor, inocent, pe alocuri neplăcut, într-o temă care stă la baza uneia dintre cele mai iubite partituri ale sale, mai cunoscute decât filmul în sine.

“Cinema Paradiso”, 1988

Aceasta poate fi capodopera lui Morricone, o partitură zgomotoasă și romantică ce descrie catharsisul final – vizionarea tardivă a unui joc de săruturi din filmele vechi, în absența dialogului. Filmul câștigător de Oscar al lui Giuseppe Tornatore este despre un tânăr fermecat de filme, care devine un regizor cinic. Amintirile sale despre tinerețe și prima iubire stau la baza focului de nostalgie proiectat în film, iar Morricone ne face să ne ștergem o lacrimă din colțul ochiului prin creionarea unor linii melodice în concordanță cu povestea.

DĂ PLAY ȘI FII MAI INFORMAT DECÂT PRIETENII TĂI