Generația somnambulă a ieșit din bulă și nu se întoarce la loc. Vă promit

Generația somnambulă a ieșit din bulă și nu se întoarce la loc. Vă promit
14:27 01.02.2017

Salut, sunt Tavi, am aproape 27 de ani și, nu am intrat în lumea asta țipând. M-am născut în ’90, când România făcea primii pași către ”democrație” și am dormit liniștit toată viața, hrănit cu iluzii de libertate, cu visul american în minte, cu ideea că nimic nu mă poate atinge, că nimic nu mă afectează. Am 27 de ani și vocea mi-a fost sugrumată la naștere de cordonul ombilical – care îmi stătea strâns în jurul gâtului – și înnăbușită – în copilărie, în adolescență și până de curând – de pereții bulei în care mă aflam, cea în care ”dictatura” era doar o idee îndepărtată, în care libertatea mea de exprimare nu se manifesta niciodată prin vot, ci credeam că e suficient că pot posta liber pe Facebook. 

Am 27 de ani și mi-am exprimat opțiunea de vot o singură dată în toată viața asta, într-un moment în care, pentru o fracțiune de secundă, am avut o tresărire din somnambulismul meu alimentat cu divertisment și meme de pe rețelele sociale. M-am temut de ce ar putea ajunge România sub un președinte școlit de PSD. Apoi am adormit la loc, bătându-mă cu mâna pe umăr, crezând că îmi va fi bine și voi putea reveni la starea aia în care nu îmi pasă de nimic.

Apoi s-a întâmplat iar ceva și m-am trezit plângând în hohote. Și am plâns zile și nopți și am început să urlu. Am urlat, cu ochii roșii și cu lacrimi scurgându-mi-se pe obraz pentru durerea lor, a celor care au țipat în timp ce înghițeau foc din cauza unora care au înghițit mult prea multă șpagă pentru a închide ochii la nereguli. Apoi a fost iar bine și, chiar dacă durerea de atunci a rămas latentă, m-am întors la starea mea inițială.

La alegerile parlamentare nu am votat. Totul părea roz în bula mea și credeam că or să iasă alții pentru mine. Nu am votat și pentru că ar fi însemnat o deplasare de cinci ore până în Bacău, dar și pentru că era treaba mea să scriu despre aceste alegeri și să le urmăresc. Mi-am găsit scuze și am dormit liniștit chiar și după ce PSD a câștigat, după ce Cioloș a fost înlăturat, și m-am consolat cu ideea că nu poate fi atât de rău.

Fac parte din generația somnambulă, protejată, îngropată în false probleme, din generația pe care nu o putea atinge nimic, generația care a crescut crezând că poate cuceri lumea doar pentru că are acces la internet și pentru asta vă cer scuze.

Vă cer scuze, vouă celor care sunteți nevoiți să țipați, să plângeți să tremurați. E vina mea că s-a ajuns aici, dar m-am trezit și promit că nu mă mai culc. Promit că nu mai revin la starea de somnambulism, promit că nu-i mai las pe alții să-mi decidă soarta.

Promit că nu mă voi mai rezuma la a-mi scrie ”of”-ul pe Facebook, unde îl vedeți doar voi, promit să nu mai dau doar ”like” la pozele de la proteste, promit să-mi dau ”check-in” cu voi.

Promit să trag și de voi, cei care încă nu v-ați trezit, cei care încă sunteți prinși în pereții călduroși ai bulei voastre, cei care acum vă uitați la clipuri cu pisici, la știri despre vedete, la cotele de la pariuri.

Vă cer scuze celor care ați tras de mine și ați încercat să-mi deschideți ochii, dar v-am ignorat. Promit că voi lua în față orice flegmă venită de la cei intoxicați de propaganda de la TV și de știrile false de pe Facebook până când vor rămâne cu gurile uscate și își vor deschide mințile.

Cu cordonul ombilical în jurul gâtului mi-am petrecut doar câteva minute, cu capul în bulă am stat aproape toată viața. Dar ce bine că, într-un final, s-a spart. ”Dormeam, futu-vă-n gură, dar m-am trezit”, vorba unui protestar, și acum țip.