Cum arată camionul electric al lui Nicolae Ceaușescu, basculanta DAC 120 care transporta 120 t cu 55 Km pe oră. Când dictatorul a constatat că șantierele s-au înmulțit, el a simțit și nevoia unei mașinării tot mai mari, ordonând inginerilor săi să întocmească planurile pentru fabricarea unor camioane gigant.
Inspirația a venit de la capitaliști, iar modelul după care s-au luat specialiștii români estse Lectra Haul, camionul american fiind considerat pe atunci cel mai mare şi performant din lume.
În 1988 se omologa DAC 120 DE, care avea roți de diametru 3,3 m, lațime cât o șosea, cântărea 90 de tone cu bena goală și avea o înălțime de 5,4 metri.
Camionul avea propulsie electrică, dezvoltată la Electroputere Craiova, având o tehnologie similară cu mașinile Toyota Prius din zilele noastre. Cele două motoare electrice dezvoltau 520 de cai putere, care permiteau mașinii să ruleze cu 70 km/oră gol și cu 55 km/oră încărcat. Prin circuitele electrice ale acestui camion curgeau curenți de 1.200 volți debitați de generator diesel-electric, alimentat de la două rezervoare de 1.600 de litri fiecare. Cu tancurile de motorină pline, camionul rula 24 ore din 24, o săptămână.
Doar umflatul unei singure roți dura o jumătate de oră, cu o instalație de debit mare, presiunea aerului din interiorul pneului fiind de aproape zece atmosfere.
Basculanta gigant a circulat pe șosea o singură dată, inginerii cerând aprobare specială de la autoritățile Brașovului pentru a măsura viteza maximă cu care camionul poate să ruleze pe drum plan.
Pentru ca DAC 120 DE să nu devină alt eșec al industriei de mașini, apărând diverse defecțiuni tehnice, românii au studiat reviste de tipul „Truck and Diesel”, dar tot practica a fost mai bună. Altfel că mașina a fost dusă la Basarabi, dar cum motivul principal pentru care statul român a cumpărat camionul american n-a fost acela de a transporta pământ, în final ea a ajuns la Roman Brașov, unde a fost demontată și analizată.
S-a constatat că amortizoarele folosite au fost de același timp cu cele care echipau basculanta americană. Opt dintre camioanele uriașe au ajuns la exploatația minieră de cupru de la Roșia Poieni, trei au ajuns la cariera de calcar din Mahmudia, s-a mai lucrat cu ele și la Canal, dar s-a transportat banatită din Moldova Nouă și sulful din Călimani.
Până în anul 1992, o echipă formată din trei români a asigurat mentenența DAC-urilor 120 DE.
„Rămășițele pământești ale ultimelor „DAC-uri 120 DE„ ar mai fi șanse să poată fi zărite la mina de cupru Roșia Poieni. Eu presupun că cel puțin trei ar trebui să mai fie acolo, dacă cumva n-au fost date la topit. Ultima oară când am fost chemat acolo în 2003 pentru o revizie, una lucra și două erau în depou la reparat.
Ultimul camion mamut a ieșit din fabrică în anul 1990. Fiindcă primele cinci basculante i-au surprins plăcut pe australieni, care ziceau că piesele sunt General Electric, în acel an scosesem o variantă îmbunătățită, preparată pentru condițiile de climă de la ei. Iar în ’92 am avut intenția să repornim producția cu o variantă, pe care vroiam s-o trimitem în Rusia, la Krivoi Rog.
Mașina ca idee era deja creionată, însă fabricarea ei însemna prea mult pentru puterile României acelor ani”, spunea Adrian Novac, unul dintre inginerii care au lucrat la fabricarea camionului.
Ultimul camion gigant a ieşit din fabrică în 1990, însă producţia acestei realizări inginereşti rămâne în continuare o pagină de istorie.