INTERVIU Endometrioza, boala care lasă răni nevăzute. Confesiunea sinceră a autoarei Beatrice Bran, în cartea sa „Viața printre cicatrici”

Martie nu este doar începutul primăverii, ci și luna conștientizării endometriozei, o perioadă în care poveștile femeilor care trăiesc cu durere, incertitudine și lupta pentru un diagnostic corect merită ascultate mai atent ca oricând. Dincolo de statistici, de termeni medicali și de explicații clinice, rămân emoțiile reale, fricile nerostite și curajul de a merge mai departe chiar și atunci când corpul pare să devină un câmp de bătălie. Tocmai de aceea, vocea sinceră a lui Beatrice Bran are o forță aparte: nu doar pentru că, în cartea sa „Viața printre cicatrici. Jurnalul unei femei care lupta cu endometrioza” vorbește deschis despre propria experiență, ci pentru că reușește să transforme vulnerabilitatea într-o formă profundă de putere.

Beatrice merită toată aprecierea pentru felul cald, lucid și curajos în care a ales să dea sens unei suferințe pe care multe femei o trăiesc în tăcere. Cu sensibilitate, dar și cu multă claritate, ea aduce în spațiul public o conversație necesară despre endometrioză, vindecare și acceptare. Playtech a discutat cu Beatrice Bran într-un interviu personal, despre cartea sa și despre drumul greu și profund uman prin care a învățat să își privească propriul corp cu mai multă blândețe.

INTERVIU Beatrice Bran – Povestea personală și procesul de vindecare

Beatrice Bran/Foto: Facebook

Ozana Mazilu (Playtech): Cum ai știut că momentul de a scrie această carte a venit cu adevărat? A fost un episod anume care te-a făcut să simți că nu mai poți ține doar pentru tine această experiență?

Beatrice: Nu am început cu un clasic „Dragă jurnalule…” și nici nu am avut un moment revelator în care să-mi spun acum scriu o carte. Am început, de fapt, cu un singur cuvânt: endometrioză. L-am scris și am lăsat mâna să meargă singură. Au apărut mai multe cuvinte: durere, pastile, incertitudine, hormoni, frică, așteptare. Un câmp lexical aparent haotic, dar când m-am uitat la el, am realizat că fiecare cuvânt era, de fapt, un capitol din viața mea de după diagnostic. Le-am încercuit pe rând și mi se părea că încep să căpătate o formă. Mi-am dat seama că pot scrie acest jurnal strict pentru mine, ca să dau sens unei etape pe care nu știam cum altfel să o procesez. Cartea, ce este acum, a venit mai târziu. Când am recitit ce scriam și am văzut că nu era doar povestea mea, erau lucruri cu care cred că mulți oameni pot rezona. Atunci am început să rescriu, să corectez, să transform jurnalul personal în ceva gândit și pentru alții.

Ozana Mazilu (Playtech): Titlul „Viața printre cicatrici” este foarte puternic. Ce înseamnă pentru tine „cicatricile” astăzi — mai mult fizic, emoțional sau identitar?

Beatrice: Drumul a pornit de la aspectul fizic, pentru că noi vedem exteriorul prima dată. Cicatricile erau acolo, vizibile, concrete. Dar cu timpul, m-am uitat la ele altfel. Nu le mai simt ca aparținând doar corpului meu, ci le recunosc și felul în care am învățat să mă raportez la durere, la incertitudine, la mine însămi. Alegerea cuvântului printre nu a fost întâmplătoare. Nu cu cicatrici, nu dincolo de ele, ci printre. Pentru că nu e o carte despre depășire în sensul clasic, de a lăsa ceva în urmă. E despre înțelegere și integrare. Boala, cicatricile, nu mă definesc, dar m-au construit. M-au adus la versiunea de care sunt acum mândră. Poate să sune ciudat, dar le văd ca pe niște tatuaje. Și ca orice tatuaj ales cu sens, au ajuns să aibă pentru mine o conotație pozitivă.

Ozana Mazilu (Playtech): Spui că vindecarea a început când ai ales să nu te mai ascunzi după zâmbete forțate. Cum ai învățat, concret, să renunți la această mască? A fost un proces treptat sau un punct de ruptură?

Beatrice: A fost un proces treptat, pentru că în viața de zi cu zi, atât personal cât și profesional, există o presiune nescrisă să fii bine, să fii zen, să fii plăcut.. Și am jucat mult timp după aceste reguli. Dar la un moment dat mi-am dat seama că nu eram autentică, nici față de mine, nici față de oamenii din jurul meu. Practic, nu le permiteam să știe cine sunt cu adevărat, ce trăiesc, ce simt. Când am început să vorbesc deschis, să cer ajutor, să renunț la zâmbetul acela forțat, m-am simțit extreeem de expusă. Vulnerabilă. Îmi era teamă de izolare, de neacceptare, de judecată. Dar cu timpul am înțeles ceva important: nu trebuie să fii transparent cu toată lumea, în orice moment. Acum îmi aleg bătăliile, știu când să mă deschid și cu cine. Și asta, paradoxal, m-a făcut să mă simt mult mai liberă decât orice mască aș fi putut purta.

Ozana Mazilu (Playtech): Cum ți-a schimbat endometrioza relația cu propriul corp? Ai simțit că a trebuit să „reînveți” să îl asculți și să îl accepți?

Beatrice: Da, a fost mult doliu. Doliu după corpul pe care îl știam, dar și după versiunea din viitor pe care mi-o imaginasem, cumva după potențialul pe care simțeam că nu mai am „voie” să îl trăiesc. La început a fost multă negare. Îmi spuneam că nu mă face pe mine o boală sau o operație, că eu sunt mai mult decât asta. Dar corpul mă punea repede la locul meu, literalmente, la pat. Și e dureros să trăiești asta: să vrei să fii prezentă și să nu poți, să simți cum boala te duce spre absenteism, spre izolare, spre o versiune a ta pe care nu o recunoști. Multe dintre noi vorbim despre acest sentiment și e important să fie numit. A venit și furia. Sentimentul că propriul tău corp te sabotează, că e împotriva ta. Dar, treptat, am început să observ altceva: de fiecare dată când îl ascultam cu adevărat, cu un somn bun, timp alături de oamenii dragi, o nutriție echilibrată, mă recompensa. Subtil.. dar se simțea. Așa că undeva pe drum, sabotorul a devenit salvator. Acum îmi privesc corpul ca pe un aliat care, în ciuda bolii cronice, mă lasă să mă bucur de viață în fiecare zi.

Ozana Mazilu (Playtech): În carte apare ideea de vulnerabilitate ca formă de putere. Care a fost cel mai greu adevăr personal pe care a trebuit să îl recunoști înainte să îl poți scrie?

Beatrice: Că nu primim niciun premiu la finalul vieții pentru că am făcut totul singuri. A fost cel mai greu capitol de scris, să mă întorc în acea perioadă de după operație și să recunosc cât de dependentă am fost. Aveam nevoie de ajutor pentru lucruri pe care nu le pusesem niciodată în discuție: să mănânc, să mă ridic, să merg la baie. Pentru cineva care se definise mereu prin autonomie, prin mă descurc singură, a fost.. ca o prăbușire, ca un eșec. Dar ce am înțeles, privind înapoi, e că nu e vorba de a renunța la forță, ci de a o recalibra. Știu că pot singură. Dar știu și care e prețul. Și am ales să îl mai plătesc mai rar. Când am început să accept ajutorul și să vorbesc transparent despre ce trăiam, am descoperit ceva neașteptat: câtă iubire poate încăpea într-un „cum pot să te ajut?”. Oamenii au o capacitate extraordinară de conectare, trebuie doar să le dai voie să fie acolo. Ieșirile în oraș pe care le anulam pentru că nu mă simțeam bine s-au transformat în seri gătind împreună acasă. Și uneori aceste seri sunt mai importante decât orice ieșire în oraș.

Vezi și:

Cum mi s-a părut, până acum, sezonul nou din Outlander, dar și cum s-a inspirat din Doctor Who REVIEW

Anthony Hopkins își scoate sufletul la lumină în „We Did OK, Kid”, o autobiografie pe care am citit-o pe nerăsuflate REVIEW

„Viața printre cicatrici. Jurnalul unei femei care lupta cu endometrioza”. de Beatrice Bran/Foto: Facebook

INTERVIU Beatrice Bran – Scris, stil și mesajul cărții

Ozana Mazilu (Playtech): Cartea nu este una medicală, dar vorbește despre o experiență medicală profundă. Cum ai găsit echilibrul între confesiune, emoție și informația utilă pentru cititoare?

Beatrice: Partea medicală a fost, surprinzător, cea mai ușor de calibrat, pentru că știam clar că nu e locul meu să fiu mai mult decât un punct de conștientizare. Nu sunt medic, iar ce mi-am propus a fost să fac oamenii să audă de endometrioză, să o recunoască, să nu mai dureze ani până la un diagnostic. Echilibrul a venit, cred, din cine sunt în afara bolii. Fiind și coach, nu aș fi putut scrie o carte care să rămână doar în zona de suferință și greutate, nu e felul meu de a privi lucrurile și nu e mesajul pe care voiam să îl las. Voiam ca oricine deschide cartea să înțeleagă că există o luminiță la capătul tunelului. Nu o promisiune că totul va fi bine, ci dovada că se poate merge mai departe și chiar trăi frumos, cu o boală cronică. Confesiunea și emoția au fost baza, scheletul. Dar am vrut ca cititorii să plece și cu ceva în mână, o perspectivă, un instrument, un sentiment că nu sunt singure.

Ozana Mazilu (Playtech): Ai ales să scrii cu umor fin și speranță despre un subiect dureros. A fost umorul un mecanism de supraviețuire sau o alegere stilistică venită mai târziu?

Beatrice: A fost, fără îndoială, un mecanism de supraviețuire, înainte să fie orice altceva. Când trăiești cu durere cronică, cu incertitudine, cu un corp care nu face ce îi ceri, umorul devine uneori singurul mod de a respira. Nu râzi pentru că e amuzant, ci pentru că alternativa e prea grea. Dar ceva interesant s-a întâmplat când am început să scriu: umorul a apărut singur, natural, în timp ce puneam lucrurile pe hârtie. Nu l-am planificat, nu m-am gândit „aici pun o glumă”. A ieșit din mine și asta mi-a spus ceva important, că procesasem deja suficient de mult încât să pot privi înapoi cu zâmbet.

Ozana Mazilu (Playtech): A existat un capitol sau o pagină pe care ai scris-o mai greu decât pe celelalte? Poate o scenă pe care ai rescris-o de mai multe ori pentru că te rănea prea tare?

Beatrice: Da, a existat un capitol pe care l-am lăsat aproape intenționaț la urmă, cel în care scriam despre momentul în care m-am întors la birou cu firele încă nescoase de la operație. Onest, l-am amânat cât am putut. L-am pus penultimul când am scris și a fost ultimul pe care l-am corectat pentru varianta finală. Nu pentru că nu știam ce să scriu, ci pentru că fiecare dată când mă întorceam la el, mă loveam de același sentiment greu: îmi era greu să mă iert. Să accept că atât am putut face atunci. Că am ales să mă întorc prea devreme, poate, sau că nu am știut să cer mai mult timp, mai multă grijă față de mine. Și cred că tocmai de aceea era important să rămână în carte, pentru că multe dintre noi facem asta. Am avut prima mea întâlnire cu cititorii și foooarte mulți mi-au spus că s-au întors mai devreme din concediul medical. Ne întoarcem înainte să fim gata, pentru că simțim că trebuie. Să scriu acel capitol a însemnat să îmi spun, în sfârșit, că am făcut ce am putut.. cu ce știam atunci.

Ozana Mazilu (Playtech): Fiind coach și specialistă în comunicare, ai un instinct foarte bun pentru felul în care spui o poveste. A fost vreodată dificil să lași „profesionista” deoparte și să vorbești pur și simplu ca Beatrice?

Beatrice: Da, și cred că a fost una dintre cele mai subtile ”lupte” din procesul de scriere. Nu simțeam că am un blocaj, dar mă trezeam că revin constant la același text, să mai schimb o virgulă, să înlocuiesc un verb, să modific o frază. Și la un moment dat mi-am dat seama că nu mai era despre calitate, ci despre control. Perfecționismul e un saboteur foarte elegant, vine îmbrăcat în standarde înalte și e greu să îi spui stop. Până la urmă, am ales să las textul să respire. Am înțeles că o carte despre vulnerabilitate nu putea fi scrisă din spatele unui scut profesionist. Beatrice trebuia să fie acolo, cu tot cu imperfecțiunile ei. Întotdeauna va fi loc de mai bine și asta nu e un eșec, ci e o parte din proces.

Ozana Mazilu (Playtech): Ce ai vrea să simtă o femeie care citește cartea și se regăsește în ea, dar nu a vorbit încă deschis despre suferința ei? Care ar fi primul pas pe care ai încuraja-o să-l facă?

Beatrice: De curând am aflat povestea unei cititoare care trăiește cu endometrioză de mai mulți ani și nici partenerul, nici familia nu știu. Când am întrebat-o de ce, mi-a spus că nu vrea să îi îngrijoreze. M-a oprit în loc acel răspuns. Pentru că în spatele lui am recunoscut ceva cu care multe dintre noi ne luptăm în tăcere: rușinea. O rușine dublă, cred. Pe de o parte, boala atinge zone intime ale corpului, zone despre care nu am fost învățate să vorbim deschis, nici măcar cu cei apropiați. Pe de altă parte, există teama de a părea o povară, de a fi prea mult, de a îngrijora. Și atunci alegem să protejăm.. pe toată lumea, în afară de noi. Ce aș vrea să simtă o femeie care se regăsește în carte? Că nu e singură și că tăcerea nu o protejează, ci o izolează. Primul pas nu trebuie să fie o conversație wow, dramatică. Poate fi doar un mesaj trimis cuiva de încredere. Poate fi căutarea unei comunități online. Poate fi chiar cartea lăsată pe noptieră, în speranța că cineva o va observa. Vocea noastră nu trebuie să fie perfectă ca să conteze. Trebuie doar să existe.

INTERVIU Beatrice Bran – Impact, societate și conversația publică

Ozana Mazilu (Playtech): Crezi că în România se vorbește suficient de deschis despre endometrioză și despre durerea feminină, în general? Ce lipsește cel mai mult: educația, empatia sau diagnosticul la timp?

Beatrice: Simt că da, ușor-ușor, începem să vorbim mai mult. Nu doar despre boală din perspectivă medicală, ci despre ea ca mod de viață, cu toate provocările pe care le aduce. Văd tot mai multe evenimente, podcasturi, grupuri de suport, acces la terapie pentru acest diagnostic, abordări integrative care erau rar întâlnite acum ceva timp. O femeie de 20 de ani are astăzi acces la informații pe care generația dinaintea ei nu le-a avut. Nu suntem încă la potențial, dar e un început real și îl prețuiesc. Toate cele trei, educația, empatia și diagnosticul la timp, merg mână în mână și mi-e greu să le despart. Dar dacă ar trebui să prioritizez, aș începe cu diagnosticul la timp, pentru că protocoalele sunt încă greoaie, investigațiile nu sunt blânde și cele mai multe nu sunt decontate de stat. Ani pierduți până la un diagnostic înseamnă ani de suferință inutilă.

Urmează educația, atât la nivel de sistem, pentru că e nevoie de cercetare și investiții, cât și educația noastră ca paciente, pentru că trebuie să știm ce să cerem și cui să cerem. Și apoi empatia, ultima pe listă, dar nu mai puțin importantă. Pentru că una dintre cele mai epuizante părți ale acestei boli nu e doar durerea fizică, ci faptul că atât de des ni se spune, direct sau indirect, că exagerăm. Că e normal. Că toate femeile trec prin asta. Invalidarea durerii feminine e o problemă veche și e timpul să o numim.

Ozana Mazilu (Playtech): Cartea ta pare și un demers de solidaritate, nu doar o confesiune. Te-ai gândit la ea și ca la o formă de „spațiu sigur” pentru femeile care se simt invizibile în suferința lor?

Beatrice: Da, este și chiar a fost intenționat așa încă de la început. Îmi amintesc că în prima discuție cu Editura Trei le-am povestit cum vedeam eu cartea: o pacientă care așteaptă să intre la consultație, cu fricile și anxietățile ei, singură cu gândurile ei într-o sală de așteptare. Și în imaginea aceea, cartea era acolo, pe o măsuță, la îndemână. O răsfoiește, citește câteva rânduri și simte, pentru prima dată poate, că cineva știe exact ce trăiește ea. Nu un medic, nu un ghid medical, o prietenă care a trecut prin același lucru și vorbește sincer, de la om la om. Asta mi-am dorit să fie: o conversație unu la unu, un spațiu în care femeia care se simte invizibilă în suferința ei să se vadă, în sfârșit, reflectată. Și acum, când încep să primesc mesaje de la cititoare, simt că imaginea aceea prinde viață, încet și frumos. E poate cea mai mare validare pe care o poate primi un autor.

Ozana Mazilu (Playtech): Trăim într-o perioadă în care multe femei își documentează simptomele în aplicații, caută comunități online și își spun povestea pe social media. Cum vezi rolul tehnologiei în parcursul unei femei cu endometrioză — ajută mai mult prin informare și sprijin sau poate deveni și o sursă de anxietate și dezinformare?

Beatrice: Tehnologia a schimbat enorm parcursul unei femei cu endometrioză, în bine, în primul rând. Accesul la comunități, la resurse gratuite, la ONG-uri și specialiști din mai multe domenii, la ghiduri scrise de oameni care înțeleg cu adevărat boala, toate acestea sunt un câștig incredibil. Nu mai ești singură cu diagnosticul tău la ora 3 noaptea. Dar mereu, mereu îndemn persoanele care mă urmăresc la discernământ. Pentru că internetul nu face diferența între tine și altcineva. Iar endometrioza nu e o boală care se comportă la fel în două corpuri diferite. Ce a funcționat pentru o femeie poate să nu aibă nicio legătură cu ce ai nevoie tu și dacă începi să citești simptome, scenarii și tratamente ore în șir poate deveni copleșitor. Reversul medaliei e real, informația abundentă poate deveni dezinformare sau sursă de anxietate atunci când o aplicăm fără un filtru rațional. Tehnologia e un instrument absolut extraordinar, dar instrumentele au nevoie de mâini care știu să le folosească. Iar primul pas e să înveți să îți asculți propriul corp înainte să asculți internetul.