De ce România nu poate folosi eficient hidrocentralele cu pompaj în care a investit sute de milioane de euro. Marele eșec energetic

România are nevoie tot mai mare de capacități de stocare pentru a putea păstra energia produsă atunci când este ieftină și abundentă și a o folosi în orele în care consumul și prețurile cresc, însă o parte a infrastructurii de hidropompaj existentă în statisticile oficiale nu poate furniza în prezent serviciul de stocare în condițiile în care sistemul energetic ar avea nevoie de el. În centrul controversei sunt cinci hidrocentrale de pe Oltul Inferior, retehnologizate în cadrul unui proiect al cărui cost a crescut de la 123 de milioane de euro la aproximativ 400 de milioane de euro.

Proiectul de 123 de milioane de euro a ajuns să coste aproximativ 400 de milioane

Povestea începe cu hidrocentralele Ipotești, Drăgănești, Frunzaru, Rușănești și Izbiceni, de pe Oltul Inferior. În 2014 era inaugurată ceea ce autoritățile prezentau drept prima amenajare hidroenergetică cu acumulare prin pompaj din România, cele cinci centrale având împreună aproximativ 200 MW.

Contractul inițial cu Andritz fusese evaluat la 123 de milioane de euro, însă costurile totale ale retehnologizării au ajuns la circa 400 de milioane de euro. Principiul era atractiv: hidrocentralele puteau produce electricitate atunci când sistemul avea nevoie de ea, iar în perioadele cu energie mai ieftină apa putea fi pompată înapoi, pentru a fi reutilizată ulterior.

La inaugurare, ministrul Energiei de atunci, Răzvan Nicolescu, afirma că România dispunea „într-o manieră operațională” de 200 MW prin pompaj.

Vezi și:

Pensia anticipată pentru femei în 2026. Ce acte trebuie depuse și când sunt necesare certificatele de naștere ale copiilor

Tot atunci existau însă avertismente. Remus Borza, administrator judiciar al Hidroelectrica la acea vreme, atrăgea atenția asupra costului de aproximativ 400 de milioane de euro și asupra dificultății recuperării investiției.

Cei 291,5 MW din statistici nu înseamnă automat stocare disponibilă

Situația trebuie însă nuanțată. România figurează cu 291,5 MW de instalații hidroenergetice cu funcție de pompaj, dar MW reprezintă puterea instalației, nu cantitatea de energie care poate fi stocată și nici garanția că întreaga capacitate poate funcționa economic în regim de pompaj.

Pe lângă cei aproximativ 200 MW de pe Oltul Inferior, sunt consemnate instalații de 61,5 MW la Petrimanu, Jidoaia și Lotru-Aval, 20 MW la Gâlceag și 10 MW la Săcuieu.

Vezi și:

De ce nu se electrocutează păsările când stau pe firele electrice. Explicația este una de fizică

Românii ar putea primi bani dacă opresc marii consumatori din casă la anumite ore. Ce pregătește ANRE

Problema principală a amenajării de pe Olt este că exploatarea eficientă a regimului de pompaj depinde de configurația întregului sistem hidrotehnic, inclusiv de realizarea amenajării de la Islaz, proiect care ar urma să completeze salba hidroenergetică de pe Olt.

Prin urmare, formularea că România are „zero MW” de hidropompaj trebuie înțeleasă în sensul invocat de criticii proiectului: capacitatea trecută în evidențe nu este echivalentă cu o capacitate de stocare prin pompaj disponibilă și exploatată efectiv la scară relevantă pentru sistemul energetic.

Expert: prețul energiei ar fi putut fi chiar cu 10% mai mic

Expertul în energie Cosmin Păcuraru estimează că, dacă această capacitate ar fi fost utilizabilă în configurația necesară sistemului, beneficiul pentru piața energiei putea fi important.

„Capacitatea de stocare a energiei ar fi fost, probabil, de aproximativ 300 MW, cu o durată de funcționare între 5 și 10 ore, ceea ce înseamnă între 1.500 și maximum 3.000 MWh”, explică acesta, conform Adevarul.

Chiar și această cantitate ar fi insuficientă raportat la necesarul României, pe care expertul îl estimează între 10.000 și 30.000 MWh.

În privința facturilor, Păcuraru spune că o estimare exactă este dificilă, însă consideră că „chiar și o reducere de 10% în astfel de condiții ar reprezenta un beneficiu semnificativ”.

Asta nu înseamnă că facturile tuturor consumatorilor ar fi scăzut automat cu 10%. Stocarea poate reduce presiunea asupra prețului angro prin cumpărarea sau folosirea energiei excedentare în orele ieftine și livrarea acesteia în perioadele scumpe, dar factura finală include și tarife de rețea, taxe și alte componente.

Alte aproape 100 de milioane de euro pentru retehnologizare

Investițiile nu s-au oprit aici. În 2025, Hidroelectrica a semnat un contract de aproximativ 97,88 milioane de euro pentru retehnologizarea stațiilor de pompare Petrimanu, Jidoaia și Lotru-Aval.

Adunate cu cele aproximativ 400 de milioane de euro aferente investițiilor de pe Oltul Inferior, sumele duc totalul spre pragul de jumătate de miliard de euro, deși este vorba despre proiecte diferite, realizate în perioade diferite și care nu trebuie prezentate ca o singură investiție.

Miza rămâne însă aceeași: România are nevoie ca banii investiți în echipamente de pompaj să se transforme în capacități utilizabile efectiv pentru echilibrarea sistemului.

Hidropompaj sau baterii: de ce România are nevoie de ambele

Cosmin Păcuraru consideră că soluția nu este abandonarea tehnologiei, ci regândirea sistemului.

„Stocarea prin hidropompaj este destinată energiei de mare putere și ar trebui să fie gestionată de Transelectrica, având o durată de viață de aproximativ 100 de ani. Pe de altă parte, stocarea în acumulatori este specifică mediilor de distribuție (…) însă durata lor de viață este de maximum 20 de ani”, explică expertul.

Hidropompajul funcționează, simplificat, ca o baterie uriașă făcută din apă: când există energie ieftină sau excedentară, apa este pompată într-un rezervor superior, iar când sistemul are nevoie de electricitate, aceasta este lăsată să coboare prin turbine.

Într-un sistem în care România instalează tot mai multe panouri fotovoltaice și capacități eoliene, asemenea soluții devin importante deoarece soarele și vântul nu produc neapărat atunci când consumatorii au cea mai mare nevoie de electricitate.

„Este necesară o evaluare amănunțită a instalațiilor”

După 12 ani, Păcuraru cere inclusiv verificarea stării echipamentelor în care s-au investit sute de milioane de euro.

„Este necesară o evaluare amănunțită a instalațiilor, deoarece au trecut doisprezece ani, iar acestea ar putea fi degradate”, afirmă expertul.

Acesta solicită și responsabilizarea celor care gestionează investițiile publice și schimbarea modului în care sunt conduse proiectele energetice: „Ministerul Energiei are nevoie să își angajeze specialiști competenți”.

Problema celor 291,5 MW arată astfel una dintre vulnerabilitățile majore ale sistemului energetic românesc: nu este suficient să construiești sau să retehnologizezi instalații și să le treci într-o statistică. Pentru consumator contează dacă ele pot funcționa efectiv atunci când energia este scumpă, producția regenerabilă este excedentară sau sistemul se confruntă cu o criză.

De ce unele cabluri USB-C nu funcționează cu PC-ul tău, deși se potrivesc perfect în port