Cine a inventat stickul USB și de ce există mai multe versiuni ale poveștii

Stickul USB pare una dintre cele mai simple invenții din istoria calculatoarelor. Un dispozitiv mic, ușor de transportat, care se conectează la un port USB și permite transferul fișierelor fără să fie nevoie de internet sau de un suport de stocare voluminos. În spatele lui se află însă o istorie complicată, în care mai multe companii și ingineri au contribuit la dezvoltarea tehnologiei, iar stabilirea unui singur inventator a devenit o dispută internațională.

La sfârșitul anilor 1990, componentele necesare existau deja. Memoria flash putea păstra datele fără alimentare permanentă, interfața USB simplifica conectarea perifericelor, iar sistemele de operare puteau recunoaște dispozitive externe de stocare. Provocarea a fost să fie reunite într-un produs suficient de mic, accesibil și ușor de folosit pentru publicul larg.

Tehnologiile care au făcut posibil stickul USB

O parte esențială a poveștii începe în anii 1980, la Toshiba, unde inginerul Fujio Masuoka a contribuit la dezvoltarea memoriei flash. În 1984, compania a prezentat memoria NOR flash, o tehnologie care permitea accesul la date la nivel de octet și putea fi folosită, printre altele, pentru stocarea firmware-ului.

Această arhitectură avea însă limite legate de costul fabricației și de densitatea de stocare. Pentru a folosi mai eficient spațiul pe cip, Toshiba a prezentat arhitectura NAND flash în 1987. Aceasta conecta celulele de memorie în serie, reducând numărul conexiunilor directe necesare și permițând realizarea unor cipuri mai compacte.

Inginerii Riichiro Shirota și Koji Sakui au contribuit ulterior la adaptarea tehnologiei NAND pentru stocarea unor volume mai mari de date. În 1991, Toshiba a lansat primul cip comercial NAND flash de patru megabiți, un pas important către dispozitivele de stocare portabile care aveau să apară în anii următori.

În paralel, se dezvolta interfața USB. Inginerul Ajay Bhatt de la Intel a avut un rol important în proiectarea standardului, lansat oficial în 1996. USB a simplificat conectarea perifericelor, deoarece permitea conectarea și deconectarea dispozitivelor fără repornirea calculatorului. Portul putea furniza și alimentarea electrică necesară multor accesorii, eliminând nevoia unor surse externe.

Standardizarea modului în care sistemele de operare comunicau cu dispozitivele externe de stocare a completat acest progres. Astfel, un suport cu memorie flash și conexiune USB putea fi folosit pentru transferul fișierelor fără soluții software complet diferite pentru fiecare produs.

Mai multe companii au revendicat invenția

Stabilirea inventatorului stickului USB este dificilă deoarece, între 1998 și 2001, mai multe companii au dezvoltat produse asemănătoare, au depus cereri de brevet sau au ajuns la etape importante ale comercializării. Fiecare contribuție a vizat o parte diferită a procesului, de la proiectarea dispozitivului până la producția în masă.

În aprilie 1999, compania israeliană M-Systems, condusă de Amir Ban, Dov Moran și Oron Ogdan, a depus în Statele Unite o cerere de brevet pentru un dispozitiv de stocare flash conectat prin USB. Proiectul descria un sistem care combina memoria nevolatilă, interfața USB și un controler dedicat. În toamna anului 2000, M-Systems a început comercializarea produsului DiskOnKey.

IBM a devenit partener comercial și a vândut dispozitivul sub denumirea IBM USB Memory Key. În septembrie 1999, inginerul IBM Shimon Shmueli prezentase, la nivel intern, o idee pentru un modul de memorie detașabil care să înlocuiască unitatea de dischetă din laptopurile ThinkPad. Contribuția sa face parte din istoria dezvoltării stickului USB, însă IBM nu a obținut un brevet pentru conceptul central al dispozitivului.

În China, inginerii Deng Guoshun și Cheng Xiaohua, de la Netac Technology, au depus o cerere de brevet pentru o metodă și un dispozitiv de stocare externă cu memorie flash. Brevetul chinez a fost acordat în 2002, iar compania și-a susținut ulterior drepturile și prin alte demersuri juridice. Produsul asociat acestei dezvoltări a fost comercializat sub numele OnlyDisk.

Între timp, compania singaporeză Trek 2000 International, condusă de Henn Tan, a prezentat public produsul ThumbDrive la târgul CeBIT din Hanovra, Germania, după depunerea unei cereri prioritare de brevet în Singapore, în februarie 2000. Dispozitivul a ajuns apoi în magazine. Aceste etape au alimentat disputele privind diferența dintre cine a conceput primul un anumit tip de dispozitiv, cine a depus primul un brevet și cine a reușit să îl prezinte publicului și să îl comercializeze.

Controlerul care a făcut producția în masă mai accesibilă

Un alt moment important a venit în 2001, când Phison Electronics, companie fondată în Taiwan în 2000, a dezvoltat un controler pentru stickuri USB integrat pe un singur cip. În spatele acestei contribuții s-a aflat și inginerul malaysian Pua Khein-Seng, cofondator al companiei.

Controlerul reunea componente necesare comunicării prin USB și gestionării memoriei flash pe aceeași bucată de siliciu. Integrarea a redus complexitatea hardware și costurile de producție, facilitând fabricarea dispozitivelor în cantități mari. Această etapă a fost importantă pentru răspândirea stickurilor USB, chiar dacă nu rezolvă disputa privind inventatorul original.

Succesul formatului a fost favorizat și de limitele suporturilor de stocare folosite la acea vreme. Dischetele obișnuite de 3,5 inci aveau o capacitate de 1,44 MB, erau vulnerabile la deteriorarea suportului magnetic și necesitau unități dedicate în calculatoare. Stickurile USB ofereau o alternativă compactă, reutilizabilă și mai comodă pentru transportul documentelor și al altor fișiere.

De ce nu există un singur câștigător al disputei

Dificultatea de a atribui invenția unei singure persoane ține și de modul în care funcționează sistemele de brevete. Un brevet este acordat în baza legislației unei anumite țări, iar drepturile recunoscute într-un stat nu stabilesc automat cine a inventat primul dispozitivul la nivel mondial. În plus, cererile pot descrie componente sau soluții tehnice diferite, chiar dacă toate contribuie la un produs care, pentru public, pare același.

În cazul stickului USB, memoria flash, interfața de conectare, controlerul și comercializarea au evoluat în paralel. M-Systems, IBM, Netac și Trek 2000 au avut roluri distincte, iar Phison a contribuit ulterior la simplificarea producției. De aceea, răspunsul depinde de ceea ce este considerat momentul decisiv: ideea tehnică, depunerea unui brevet, prezentarea publică sau apariția unui produs în magazine.

Istoria stickului USB ilustrează felul în care funcționează multe invenții tehnologice. Un produs care pare simplu poate fi rezultatul mai multor descoperiri și decizii inginerești, dezvoltate în locuri diferite și aproape simultan. În locul unei povești cu un singur inventator, există o succesiune de contribuții care au transformat memoria flash și USB într-un dispozitiv devenit obișnuit în viața de zi cu zi.

Cum vezi rutele alternative în Waze fără să oprești navigarea pe Android Auto. Butonul util când traficul se schimbă din mers