Top 5 filme cu cele mai originale scenarii: de unele sigur nici măcar nu ai auzit

Top 5 filme cu cele mai originale scenarii: de unele sigur nici măcar nu ai auzit

Cinematografia, la fel ca omenirea, a evoluat cu timpul. Tranziția ne-a adus în fața ecranelor rafinamentul pe care îl experimentăm astăzi. Există o mare posibilitate, totuși, ca acest lucru să se schimbe, în viitor, de vreme ce tranziția nu pare să se fi oprit, iar experimentalismul continuă să-și spună cuvântul, așa cum este firesc.

În toți anii în care s-a tot experimentat, câteva pelicule au ieșit evidență atât prin crearea, cât și prin execuția lor. Diferite aspecte ale acestora, cum ar fi narațiunea, dezvoltarea personajelor sau tehnicile de filmare, au fost toate duse la extrem, culminând cu înlocuirea înțelepciunii tradiționale. O fi bine, o fi rău? Probabil, depinde pe cine întrebi.

În consecință, iată o listă a celor mai originale filme din lunga viață a cinematografiei. Firește, topul este unul cât se poate de subiectiv.

Sátántangó (1994, Béla Tarr)

Dacă există un film care să se dovedească a fi „dificil” chiar și pentru un cinefil „hardcore”, acesta este Sátántangó. Cineastul maghiar Béla Tarr și-a trecut numele în cărțile de istorie cu acest efort mamut de șapte ore și jumătate, care poartă geniul cinematografic pur dincolo de limitele obișnuitului.

Filmul urmărește vremuri tulburi, povestite într-un sat mic din Ungaria, afectat de declinul comunismului, dar și de consecințele nefaste asupra locuitorilor. Printr-o varietate de personaje zbuciumate și poveștile lor tragice, Tarr explorează o lume lipsită de răbdare, creând în acest proces o capodoperă incredibilă de tip slow-burn, care reușește să ia coroana.

Fără a fi plictisitor, Tarr împletește un univers fascinant în care te integrezi fără să-ți dai seama, iar atunci când îți dai, deja este prea târziu: ești deja acolo.

Vizionarea Sátántangó nu este ușoară și categoric nu pentru oricine; necesită multă răbdare și maturitate.

Cina mea cu Andre (1981, Louis Malle)

Dacă ar fi să vorbesc despre un film care surprinde cu adevărat perspectivele binare ale psihicului uman contemporan și ale istoriei filozofice, acesta ar fi Cina mea cu Andre, în care două personaje, Wally și Andre, se implică complet într-o conversație vibrantă, dar oarecum vagă, despre experiențele din viața lor. Wallace Shawn și Andre Gregory joacă versiuni ficționale ale lor, oarecum ca Larry David în Curb Your Enthusiasm, doar că mai intens, pesemne.

Cele două personaje acaparează, fiecare, jumătate din film și te cufundă în experiențele lor de viață. În timp ce anecdotele lui Andre indică criza existențială plasată în spiritism, impulsivitate și extravaganță, descrierea umanistă și destul de modestă a lui Wally te duce cu gândul la criza vârstei de mijloc.

Andre critică lumea din jurul lui, plin de pesimism și regret. Wally, pe de altă parte, își acoperă experiențele atât bune, cât și rele, cu un sentiment greșit și banal de optimism, devenind astfel mai accesibil maselor decât Andre, ale cărui gânduri ar putea părea „suprarealiste”.

Cei doi împărtășesc inclusiv creditele pentru scrierea scenariului.

Waking Life (2001, Richard Linklater)

Se poate spune că filmografia experimentală a lui Linklater are mai multe hit-uri decât rateuri și s-ar putea să fii de acord cu mine dacă ești familiarizat cu stilul său. Unul dintre cele mai mari hituri ale sale a fost Waking Life, o dramă animată suprarealistă care a revoluționat filmele independente, la vremea respectivă.

Filmat cu un buget redus, Waking Life întruchipează un spectacol vizual, unul care nu poate fi cumpărat cu bani de vreun studio sau de tehnologia de ultimă oră, dar este imaginat și adus la viață de un autor vizionar dedicat în întregime muncii sale.

Nu numai că estetica Waking Life este complet diferită de orice s-a încercat vreodată înainte, dar și scenariul extrem de inteligent reușește să aibă un impact din ce în ce mai puternic, pe măsură ce continui să-l urmărești.

Amprenta lui Linklater este destul de evidentă în conversațiile intense din filmul, cele despre sensul vieții. Într-o serie de vise diferite, suntem duși prin fiecare perspectivă posibilă asupra vieții și filosofiei.

Linklater a riscat destul de mult Waking Life, dar a ieșit, până la urmă, teafăr, salvat de dragostea lui pentru filmele necomerciale.

Cântece de la etajul al doilea (2000, Roy Andersson)

Lumea nu mai are nicio speranță și mărșăluiește încet spre haos și declin, suntem pe fundul hăului, iar de acolo licărește Songs From The Second Floor, satirizând autodistrugerea într-un mod prietenos și, în ciuda faptului că are o temă pesimistă, devine un film oarecum urmăribil.

Cu o acțiune amplasată într-un oraș în care totul merge prost, filmul urmărește viața de zi cu zi a unora oameni acaparați de probleme. Andersson aruncă cu praf de stele peste incapacitatea omului de a merge mai departe, iar personajele par să fie blocate în purgatoriu.

În acest oraș orice afacere eșuează, un bărbat își arde propriul magazin, oamenii protestează, dar nu se știe împotriva cui, iar o fată este sacrificată în speranța că acest gest va aduce o rezolvare.

Prin ochii lui Anderssson, experimentăm ceva complet ieșit din comun, în care melancolia se întâlnește cu anarhia și ambele sunt fuzionate cu muzica, durerea și mizeria existențială.

Camera este statică în majoritatea scenelelor, dar atmosfera reușește să rămână captivantă. Fără dar și poate, viziunea lui Andersson este suprarealistă, astfel că evenimentele au tendința de a deveni ilogice. Totuși, filmul pare realist, dacă-l privești ca pe un tot unitar și reușește să devină satira perfectă asupra disperării.

Koyaanisqatsi (1982, Godfrey Reggio)

Odată cu progresul tehnologiei, oamenii au început să experimenteze stilul și substanța pentru a crea imagini mai dramatice, care să inspire pasiune și dedicare. Koyaanisqatsi, totuși, nu se încadrează în nicio categorie. Pur și simplu, regizorului pare să nu-i pese se asta, iar acest lucru, în sine, este minunat.

Regizat de Godfrey Reggio, filmul te poartă într-o plimbare neașteptată și surprinzătoare prin imensitatea civilizației umane, cu destinație finală spre ziua apocalipsei iminente. Titlul se traduce prin „viață dezechilibrată”, în limba hopi.

Un amestec generos de imagini hiper-accentuate, ce te duc cu gândul la un ghețar, Koyaanisqatsi este expresia nemulțumirii și indignării regizorului față de idealurile și stilurile de viață în schimbare ale omului.

Lipsa dialogurilor scrise și a narațiunii vocale este explicată de Reggio care spune că asta se întâmplă „nu din lipsă de dragoste pentru limbaj, aceste filme nu au dialoguri. Pentru că, din punctul meu de vedere, limba noastră se află într-o stare de umilință vastă. Nu mai descrie lumea în care trăim”.