Viitorul televizoarelor este 8K, dar e un viitor îndepărtat și irelevant
În urmă cu șase ani, când am mers la IFA 2012, cei de la Sharp se lăudau cu primul TV din lume cu rezoluție 8K. Era un LCD care a devenit irelevant înainte să se transforme într-un produs de serie.
Într-o lume ideală, companii precum Samsung, LG, Sony sau Philips și-ar dori să-ți cumperi un nou televizor în fiecare an. Nu de alta, dar dacă te duci la un târg anual de tehnologie precum IFA sau CES, ai fi uimit de tehnologiile futuriste pe care giganții tehnologici ți le servesc într-un pachet atrăgător.
În realitate însă, aplicabilitatea practică a multora dintre acele tehnologii este nulă sau aproape nulă.
În urmă cu aproximativ 7-8 ani, tot efortul de marketing al producătorilor de TV-uri gravita în jurul diverselor tehnologii pentru afișarea conținutului 3D. Ideea nu a fost neapărat una proastă, iar investițiile în îmbunătățirea ei au fost fabuloase. Unii au visat chiar că vom avea ecrane 3D de mari dimensiuni fără ochelarii. Realitatea însă i-a contrazis, iar volumul redus de conținut disponibil nu a ajutat.
După 3D, au venit 4K și HDR, iar viitorul pare să fie 8K
Afinitatea pentru conținut 3D în confortul căminului a variat la fel de mult de la persoană la persoană precum pasiunea pentru realitate virtuală. Fie erai incredibil de încântat și ai fi dorit să împărtășești experiența cu oricine, fie ți se făcea rău. Nu exista o cale de mijloc.
Ambiția producătorilor și bugetele de marketing aparent infinite nu le-au permis însă creatorilor de TV-uri să se dea bătuți. Era irelevant că nu există conținut sau că puteai numără pe degete filmele care meritau să fie vizionate în 3D.
Din fericire, când a venit următoarea revoluție în materie de vizionare acasă a fost ușor de înțeles și de apreciat de către oricine. Conținutul 4K Ultra HD cu HDR (High Dynamic Range) este o binecuvântare pentru ochi și un upgrade radical față de ce ai trăit în trecut. A durat însă mult timp până când oamenii obișnuiți să poată experimenta superlativele de marketing cu care se lăudau Samsung sau LG în urmă cu cinci ani.
Totul pleacă de la cantitatea de conținut, iar dacă este disponibil în format de streaming, cu atât mai bine. În 2018, este aproape imposibil să mai convingi pe cineva să dea bani pe un disc, indiferent dacă include un film, un concert sau conținut audio. Oamenii preferă ca orice visează să fie la un tap sau click distanță.
Asta înseamnă că, indiferent cât de spectaculoasă era o demonstrație 4K în magazin, până când nu am trăit-o acasă prin intermediul Netflix sau YouTube, reprezenta doar un truc de marketing.
În mod realist, marketingul te convinge să faci cele mai semnificative investiții din viața ta, dar trăiesc cu impresia că nici măcar cele mai inspirate superlative absolute nu te vor convinge de utilitatea investiției într-un TV 8K.
2018 va fi anul 8K, în funcție de unde îți iei informațiile
Până la finele acestui an, ar trebui să vedem în magazine câteva modele premium de televizoare cu o rezoluție nativă 8K. Acestea s-au mai perindat în anii trecuți pe la târgurile de tehnologie, într-o formă de prototip sau concept futurist, dar la IFA 2018 au luat forma unor produse comerciale. Samsung s-a lăudat cu un QLED TV 8K, iar LG ne-a lăsat muți cu primul TV OLED 8K. Problema nu este că un astfel de gadget nu e impresionant. Dificultatea adopției va fi dată de inutilitate și de lipsa unei diferențe palpabile de calitate, respectiv claritate.
Ai crede că cifrele mă contrazic. Cei mai mulți dintre noi au în casă un televizor Full HD cu o rezoluție nativă de 1920 x 1080 pixeli. Upgrade-ul la 4K, dacă ești suficient de noroc, s-a reflectat într-un salt până la 3840 x 2160 de pixeli. Respectivele valori se traduc printr-o creștere de patru ori a volumului de informație afișat pe panou. Ca să înțelegi mai bine ce înseamnă respectiva creștere, este suficient să te uiți la specificațiile pentru lățime de bandă de la Netflix. Redarea de conținut SD pe Netflix necesită 3Mb/s de trafic de date. Saltul la Full HD se reflectă în 5Mb/s. Dacă ai un TV compatibil, Netflix oferă întreaga sa librărie de conținut original în 4K HDR. Condiția este să ai o lățime de bandă de 25Mb/s.
Un TV 8K Ultra HD are o rezoluție de 7680 x 4320 de pixeli, de patru ori mai mare decât 4K și de 16 ori mai mare decât Full HD 1080p. După referințele publicate de Netflix, ar trebui să ai o conexiune la internet cu cel puțin 100Mb/s pentru a face streaming fără întreruperi la un asemenea conținut. Norocul nostru este că trăim în România, iar viteza la internet este cea mai mică problemă cu care ne confruntăm.
Dacă ai o rezoluție de 16 ori mai mare decât Full HD ar trebui să fii uimit de nivelul de detalii afișat pe ecranul din fața ochilor. În practică, trebuie să fii absurd de aproape de ecran pentru a face asta sau ecranul trebuie să fie absurd de mare. În ambele situații, te confrunți cu o situație absurdă, pentru că ar implica să începi să miști capul în sus sau în jos, în stânga sau în dreapta pentru a fi fascinat de faptul că fiecare cadru pare să fie o poză de înaltă rezoluție sau un tablou spectaculos. Pornind de la această premisă, lipsa de conținut 8K tinde să fie ce mai mică problemă cu care te confrunți.
IMAX este argumentul perfect pentru a ignora 8K
De când creatorii de smartphone-uri și camere foto ne-au împuiat capul cu megapixeli și ”mai mult e mai bun”, e greu să te convingă cineva de faptul că 8K nu vine cu un beneficiu real, palpabil, plauzibil comparativ cu 4K. Nu de alta, dar vorbim de cadre cu o rezoluție nativă de 7680 x 4320 de pixeli sau 33,17 megapixeli, comparativ cu 3840 x 2180 de pixeli sau 8,37 megapixeli. Dacă te uiți doar la numere și ignori faptul că nu ai văzut conținut 8K lângă conținut 4K, experiența ar trebui să fie net superioară.
Există însă o soluție foarte simplă pentru a-ți da seama de inutilitatea 8K, iar aceea ține de compararea cu experiența vizionării unui film la IMAX. Un ecran IMAX are în medie 22 x 16,1 metri, dar există și excepții de până la 35,72 x 29,57 metri. Cu alte cuvinte, aceste valori depășesc de mai bine de 10 – 20 de ori diagonala maximă a unui TV pe care l-ai putea instala în casă, indiferent cât de mare îți este confortabilul tău cămin. Din punct de vedere obiectiv, la nivel global, IMAX-ul reprezintă calitatea maximă a unei experienețe audio-vizuale pe care o poți cumpăra, fie doar și pentru câteva ore, pe parcursul unui film.
Partea fascinantă vizavi de IMAX este însă că, într-un procent covârșitor, imaginea ta surprinzător de imersivă din cinematograf este proiectată cu ajutorul a două proiectoare digitale cu rezoluție nativă 2K. Cele două conlucrează pentru a a-ți afișa prin suprapunere parțială o imaginea cu o rezoluție nativă de aproximativ 2,9K.
Dacă nu era evident din rândurile de mai sus, acel film văzut la IMAX pe care îl folosești care referință de calitate a imagini are o rezoluție mai mică de 4K și e spectaculos. În cadrul filmelor IMAX 3D, rezoluția scade la 2K pentru că fiecare proiector afișează imaginea 2D specifică unui ochi.
Pentru că și IMAX-ul evoluează, multe dintre cinematografele create pentru acest format după decembrie 2014 utilizează două proiectoare 4K cu tehnologie laser. Pentru că cele două imagini proiectate sunt suprapuse în cea mai mare parte, rezoluția reală a conținutului proiectat nici în acest caz nu este semnificativ mai mare de 4K. Ideea suprapunerii este de a afișa o imagine mult mai luminoasă, cu un contrast mai puternic și un grad de imersiune sporit. Practic, este menit să-ți confere o experiență cât mai apropiată de HDR.
Trăgând linie, momentele tale petrecute la IMAX, în fața unui ecran cu diagonala de câteva zeci de metri, au fost memorabile și te-au lăsat cu gura căscată la o rezoluție ce gravitează în jurul valorii de 4K. În acest context, nu ești absurd să crezi că percepția ta asupra ideii de vizionare îți va fi zdruncinată de un clip 8K în confortul căminului pe un TV de 1,5 metri? Mai bine, ia-ți un TV 4K de foarte bună calitate, preferabil un OLED și lasă la ușă fanteziile pentru 8K. Cu siguranță, îți vei impresiona prietenii cu un episod din Chef`s Table sau Altered Carbon pe Netflix.