De ce crezi că România are nevoie de Hollywood și nu ai dreptate

De ce crezi că România are nevoie de Hollywood și nu ai dreptate
12:36 10.09.2016

Poate tu crezi că din Hollywood ies doar filme mișto, dar este, în fapt, o fermă de entertainment și atât. Dacă cei care decid consideră că un film nu „își face“ banii, atunci nici ei nu îl vor face. Desigur, mai greșesc, dar capitalismul în cinematografie înăbușe puțin câte puțin creația.

Hollywood, ca o fermă, presupune că trimestrial câte o echipă cere dreptul să are un teren și să planteze câteva semințe, iar arendașii spun da sau nu ca niște patroni peste ceea ce publicul ar vrea să vadă. De fapt, publicul n-ar trebui să vadă doar ceea ce vrea, că are gusturi îndoielnice și redus la cel mai mic numitor comun. De aceea, undeva, într-un subsol de Hollywood, ar trebui să existe un grup de oameni care decid ca la fiecare 10 filme care produc bani să fie unul care, pur și simplu, exprimă o idee și face nițică artă. Care te enervează și îți cere să fii atent și la alte subiecte decât cele care îți rotunjesc sfera de confort.

Cultura nu e o marfă, ci este identitate

Cultura unui popor, problemă ridicată când Netflix a anunțat extinderea globală, e ceea ce îl caracterizează cu bine și cu rău. În această cultură există și arta, o înțelegere a realității într-o piesă care poate mai ușor sau mai greu înțeleasă de cei mai mulți oameni. Arta însă nu produce bani și nici n-are scop practic, dar ce face diferența între o maimuță cu același număr de degete opozabile și om e că omul se mai preocupă și de altceva, nu doar de ce bagă în gură și cu ce își proptește ușa. Și să explici arta e greu, de ce și la ce folosește, pentru că nu are scop utilitar, de aceea au încercat mulți să împacheteze subscripția într-o chestiune utilitară.

Ateneul, ca exemplu de subscripție publică la care se face acum referire odată cu donațiile pentru „Cumințenia pământului“, e util. Ții concerte, iei bani. Rulezi un fim, iei bani. La naiba, și dacă ai cere un leu de la fiecare trecător care vrea să se adăpostească de ploaie când e prin zonă, tot ai face bani cu acea clădire. Arta e însă, de regulă, într-o vitrină securizată sau în depozit, închisă, și în locul ei o replică. E aproape ca religia, dacă un număr suficient de mare de oameni simpli spun că e de aruncat, atunci va fi aruncată.

Și așa ajung la filmele românești. Sunt oameni care se plâng că sunt triste, finalul te lasă fără zâmbet și dialogurile sunt absurde, iar ciorba și faianța din baie și bucătărie sunt nelipsite. Și au dreptate. Dar acesta este noul val, valul pe care îl călărim sau în care ne înecăm. Filmele cu happy end – ce cuvinte americane frumoase! – sunt nerealiste și ar trebui să ne insulte intelectul. Dar nu o fac, pentru că avem nevoie și de filme la care să pipăim o fată, să ne adunăm cu prietenii sau să uităm de viețile mizerabile pe care le avem în restul de 364 de zile și 22 de ore. Sunt două găști opuse: cea a filmelor europene și cea a filmelor americane.

Cultura poate fi și excepția în capitalism

În acest caz, francezii au un merit al lor pentru a întreține atât cât se poate prima categorie. În urmă cu aproape două decenii, Franța punea piciorul în prag, într-o înfruntare a orgoliilor, și cerea Statelor Unite ale Americii să-i permite direcționarea de bani către filme și alte obiecte care ar putea deveni ale culturii. Totodată, să-i permită să impună ce e la radio, pe TV și în cinematografe. Americanii, mai direct, mai indirect, nu voiau să înțeleagă cum nu poate fi o piață privată în entertainment, în cinematografie.

Nu înțeleg arta și nici de ce trebuie să investim bani în ea, dar am înțeles atât: trebuie lăsată să trăiască, pentru că poate lăsa o amprentă pentru omenire, cum Neil Armstrong a lăsat o urmă pe Lună – ce a câștigat omenirea în ’69? Poate nimic, dar cel puțin a văzut că acolo sus nu-i niciun Dumnezeu și există spațiul extraterestru.

România stă foarte prost la finanțarea filmelor, abia acum mai face un mic pas spre „rezonabil”, dar un Hollywood pe la Buftea n-ar face decât să dea, deocamdată, diverse alternative pentru „Garcea și oltenii“, probabil că în continuare cel mai de succes film în cinematografe. Din fericire, mai sunt și regizori noi care încearcă altceva, chiar dacă plictisesc, supără sau prezintul faptul banal și divers. Astfel, Porumboiu ne-a pus să ne uităm la trei bărbați, la o masă, cum nu înțeleg Revoluția pe care România întreagă n-a înțeles-o. Mungiu ne-a făcut să ne uităm de partea urâtă a vaginului, acolo unde crește un copil pe care mama nu-l vrea, dar statul îl vrea și, pe cât de individ este omul, pe atât de supus trebuie să fie unui regim. Puiu ne-a forțat să vedem cum viața este, uneori, purtată pe tărgi și paturi de spital până se plictisește ea și pleacă.

E mai greu să crești nivelul decât să-l scazi

În acest context al finanțărilor pentru producții pe care oamenii le cred bune sau nu, un episod din Game of Thrones are mai mulți bani și scenariști decât își permite cinematografia românească din ’89 până acum. Și tu râzi, și plângi la aceleași glume ale americanilor fără să te întrebi dacă e în regulă. Te deranjează claustrarea din social media, dar nu te deranjează un binging cu gagica pe o producție din care nu înveți nimic. Desigur, înveți replici și glume cu care să câștigi la trivia pe site-uri americane și pe care să le spui și altora ca un expert ce ești, dar nu ești cinefil, ești imobilizat în fața ecranului și telecomanda nu are decât un buton: play.

Și să-i dea Dumnezeu sănătate cui a făcut Game of Thrones, că a pus o pâine pe masa presei, HBO, actorilor, analiștilor, bloggerilor, PR-ului, publicității, figuranților, specialiștilor în efecte speciale, editorilor, regizorilor, scenariștilor, scriitorului, criticilor, creatorilor de aplicații, de site-uri, torrentelor și, de ce nu?, internetului. Dar asta nu înseamnă că e un standard și că aceasta e rețeta succesului. Peste 10 ani nu vor rămâne decât volumele din roman, mențiunile de pe net, câteva meme-uri și unii nostalgici. N-are valoare dincolo de actualitate și nu mai pari cool, dacă aduci vorba de el.

Și așa cum Bollywood ni se pare ca un grătar cu manele și aur la gât, are finețurile lui pe care SUA nu are cum să le mulțumească cu propriile sale standarde. Cert e că la masa aceasta rotundă a rolei de film sau colțuroasă a rezoluției 4K, trebuie să fie loc pentru toți, nu doar pentru entertainment și bani. Deocamdată, România este pe partea în care cele mai multe filme ar putea deveni referințe. Și dacă regizorii, și producătorii își plătesc la timp datoriile pentru filmele care n-au umplut săli, poate se vor duce și către producții care să îi îmbogățească, dar într-un sistem firav de crearea doar a ceea ce vinde, cultura nu prea are loc și devine una doar pe gustul maselor.

DĂ PLAY ȘI FII MAI INFORMAT DECÂT PRIETENII TĂI