În urmă cu peste 30 de ani, unul din cei mai buni regizori români, Nicolae Mărgineanu, scotea pe marele ecran unul din filmele reper, ”Pădureanca”, un film cu o pleiadă de actori de primă mână dar și un film ce a vea să devină o piatră de temelia la cariera unei tinre pe atunci, necunoscută, Manuela Hărăbor.
În prima zi de filmare o tânără timidă, în clasa a XII-a, intra pe platoul de filmare pentru a juca rolul Siminei în ceea ce avea să fie cărămida carierei ei ca viitoare actriță, în filmul lui Nicolae Mărgineanu, magistral regizat și cu o pleiadă de actori de primă mână. Era deja obișnuită cu platourile de la celebrul studio Buftea, unde tatăl său, Enache Hărăbor, timp de patru decenii a fost singurul sculptor-machetist de la Buftea.
Regizorului i s-a impus să facă casting, după ce i s-a refuzat distribuirea soției sale, actrița Maria Ploae, și astfel, a ajuns și tânăra de 18 ani la casting-ul pentru rolul principal, feminin, din ”Pădureanca”, adapătarea cinematografică după nuvela omonimă scrisă de Ioan Slavici.
„Eram în clasa a XII-a. Eu eram oricum în fişele de casting. La un moment dat, mi s-a dat un telefon şi mi s-a zis: «E un rol principal. Au mai dat probe şi multe alte actriţe şi studente, regizorul nu s-a hotărât». Am ajuns la Buftea, mi s-a dat un text, l-am învăţat, am dat proba şi am plecat acasă. Peste vreo două săptămâni, am mai primit un telefon: «Vino să mai dai o probă şi cu partenerii, Şerban Ionescu şi Adrian Pintea».
N-am dormit vreo două nopţi de emoţie! Au fost foarte drăguţi şi toleranţi cu mine amândoi. Am dat proba, am plecat. După care m-au mai chemat o dată, numai cu Şerban. Mă şi gândeam, oare de ce mă chinuie atât, să-mi zică odată da sau nu! Eu oricum mă pregăteam de bacalaureat, mă pregăteam să dau admitere la Institut.”, povestește Manuela Hărăbor.
În timp ce se pregătea pentru admiterea la Institutul Național de teatru și Film ”I.L.Caragiale”, primește un telefon de regizorul filmului în care-i spune că a luat rolul, dar că va trebui să plece la Arad, în localitatea de baștină a personajului din film, și anume în satul Zimbru, unde odată ajunsă Manuela a fost găzduită de o familie de țărani și pusă la treabă în gospodărie și la munca câmpului, pentru a se obișnui cu ceea ce avea de făcut în film.
Dar greul de-abia de-acum în colo începea pentru tânăra de 18 ani, proaspăt absolventă de Bacalaureat, deoarece, așa cum povestește din culisele filmului, și criticul de film Bogdan Burileanu, Manuela nu a fost acceptată de echipa de filmare, inclusiv actorii parteneri din film.
„Ca să nu pară căutarea făcută de mântuială, a fost pusă şi ea să dea o probă. Rezultatul – deloc relevant. Nu tehnică interpretativă, nu experienţă… Mai ales vocea o trăda, la acel moment, inflexiunile acesteia nefăcând faţă cerinţelor profesioniste. N-a contat asta… nici faptul că trebuia să dea bacalaureatul exact în timpul filmărilor… nici cerinţele justificate ale principalilor realizatori ai filmului. A văzut-o tovarăşul Dulea (n.r. – vicepreşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste), a plăcut-o, a ales-o…a impus-o.
Demn de reţinut, poate, ar fi nu că Manuela a renunţat, în anul acela, la bacalaureat. Nici că, la postsincron, vocea i-a fost dublată de o actriţă profesionistă. Însă echipa de filmare a antipatizat-o constant şi fără milă, membrii ei (de la directorul de imagine, scenograf şi majoritatea actorilor, până la şoferi şi garderobiere) făcând tot ce le-a stat în putinţă spre a-i arăta asta. Critici rostite cu duritate, reproşuri, ironii şi alte răutăţi omeneşti au potopit-o aproape în fiecare zi.”, povestește criticul de film Bogdan Burileanu.
Avându-i ca parteneri în rolurile principale pe doi giganți ai filmului și teatru românesc, Adrian Pintea și Șerban Ionescu, Manuela și-aduce aminte de cât de mult și cât de greu i-a fost să se ridice la nivelul ceor doi, acum monștri sacri, ai teatrului românesc, rememorând un episod mai puțin plăcut pentru ea, din timpul filmărilor.
”Una dintre secvenţele cele mai complicate din film este cea finală, când, după moartea lui Iorgovan, vine Şofron, interpretat de Şerban Ionescu, şi îmi spune: “Nu te duce la Iorgovan!” şi îmi dă două palme. Aveam de străbătut o distanţă lungă iar operatorul filmului, Doru Mitran, dă stop şi îi spune lui Şerban Ionescu că trebuie să reia secvenţa pentru că nu se vede pe filmare cum dă palmele. Se reia secvenţa, fac iar drumul, Şerban îmi dă două palme…
Dorul Mitran strigă din nou stop: «Dă-i mai tare, că nu se vede pe aparat că-i dai palme. Te rog fă în aşa fel încât să văd că le încasează. Am refăcut traseul, am ajuns în dreptul semnelor, iar Şerban Ionescu mi-a dat două perechi de palme… de mă mir că nu m-a pus la pământ. Când a ridicat mâinile alea mari m-a luat prin surprindere, deşi ştiam intensitatea loviturilor din primele două duble. Am dat capul pe spate pentru că am avut senzaţia că îmi rupe gâtul şi am avut durere cervicală cred că aproape o săptămână. Mi-a zburat basmaua din cap iar lacrimile mi-au ţâşnit de durere. Se vede şi în film că lacrimile sunt adevărate. După filmari, Şerban mi-a adus flori şi şi-a cerut iertare.”