De ce sunt românii ortdocși și nu catolici. Explicația falsă pe care o știau oamenii

De ce sunt românii ortdocși și nu catolici. Explicația falsă pe care o știau oamenii

De ce azi sunt românii ortodocși nu este o întrebare la care istoria să poată da un răspuns incontestabil. Istoriografia este în măsură să clarifice retrospectiv un număr de opțiuni individuale decisive, însă pare insuficient echipată pentru a da un răspuns dacă Ortodoxia este o alegere istorică relativ conștientă sau un fenomen care nu a putut fi controlat în trecut și nici nu poate fi explicat până în prezent, în mod rațional.

Iar când au încercat să clarifice situația, istoricii români s-au unit cu precădere la contextul de putere sud-est european. Mai întâi, dar și mai rar, la ponderea primului țarat bulgar, care este responsabil de răspândirea slovelor la nord de Dunăre, precum și de destituirea unui creștinism surprins de arheologi în flagrant delict de expresie latină, dar și de robustețea cu care slavonismul și-a impus dominația și a păstrat-o neatinsă până în secolul al XVII-lea. Apoi, s-au examinat cu atenție actele de voință ale unor domni locali, cum ar fi Nicolae-Alexandru, Vladislav, Lațcu sau Alexandru cel Bun, dar și modul în care au fost întemeiate mitropoliile Ungrovlahiei şi Moldovlahiei și a fost formulată în țările lor o identitate politică și religipasă la intersecția dintre Ungaria Polonia, misiunile romane, Imperiul Bizantin muribund și Biserica Constantinopolitană.

Ortodoxia românească pare mai mult tradiţie decât credinţă

Ortodoxia românească are mulți sfinți, însă nu are un patron, un apostol, o dată a convertirii colective. Nu există nicio instanță istorică anume și nicio personalitate cărora să le fie atribuită alegerea Ortodoxiei în defavoarea creștinismului roman, dar, și mai târziu, atașamentul față de Ortodoxie dovedit în epoca Reformei și în cea a unirii cu Roma, scrie historia.ro. Atunci când protopopii români din Transilvania, adunați în sinod în anul 1698, au acceptat credința catolică și unirea cu episcopul Romei, aceștia au stabilit un preț pe care nu s-au arătat dispuși să îl negocieze: legea lor să rămână neschimbată. Conform declarației sinodale, legea de care clerul se simțea legat nu era decât un sinonim al obiceiului ecleziastic, care cuprindea ceremoniile liturgice, sărbătorile, postul, calendarul şi alegerea episcopului de către protopopi. Tradiția ortodoxă, surprinsă într-un stadiu natural, se înrudește mai degrabă cu dreptul cutumiar, decât cu cel canonic sau cu teologia dogmatică. Astfel că Ortodoxia românească pare mai degrabă a fi o tradiție fără credință decât o tradiție a credinței.

Ethosul Ortodoxiei românești ar fi de ordin precumpănitor politic și juridic și nu chiar atât de factură propriu-zis religioasă. Apartenența la Biserica Răsăriteană nu s-a dovedit decât rareori un exercițiu moral al fidelității față de un Zeu mântuitor, precum o asemenea loialitate poate fi prescrisă într-o serie canonică de texte normative, ci numai un ansamblu de practici sociale. cu rost de omologare culturală și de recunoaștere identitară. Iar acest tip de ”Ortodoxie” nu cere participare, ci cere supunere și să te conformezi opiniei majoritare.

Pentru români, Ortodoxia este mai puțin o credință personală, cât o lege chemată să organizeze și să supravegheze corpul politic al grupului identitar medieval, apoi al națiunii moderne.

Etica pe care Ortodoxia le-a propus-o românilor a fost o cultură sudată de o identitate etnică definitivă împotriva celorlalți. Tradiția religioasă a Orientului creștin nu s-a manifestat ca un mod de a afirma credința, în mesajul Evangheliei, transmis de către preoții satelor, lipsiți de formație teologică și multă vreme analfabeți, ci s-a prezentat îndeosebi ca un ansamblu de credințe și de practici liturgice și para-liturgice, care să genereze un mod de viață și o formă de identitate, decât să se constituie într-o expresie socială a credinței în Evanghelie.

Bogdan I, primul voievod al Moldovei, de confesiune ortodoxă, sursă foto: Historia.ro
Bogdan I, primul voievod al Moldovei, de confesiune ortodoxă, sursă foto: Historia.ro

Tremeni precum confesiune se nasc abia în secolul al XVII-lea

Românii s-au născut creștini, sună una dintre certitudinile istoriografice care a trecut în înțelepciunea comună. S-au născut ei oare și ortodocși? Dacă citim studiile românești consacrate fenomenelor religioase din veacul al XIV-lea, putem avea dreptul de a-i suspecta pe români de protocronism, fie a-i bănui pe istorici de anacronism. Tremeni precum confesiune se nasc abia în secolul al XVII-lea, iar Ortdodoxia, cu versiunea Pravoslavie, ca denominație comună purtată de Bisericile Răsăritene, e o producție literară a secolului al XIX-lea. În secolul al XIV-lea, Bisericii Romane îi plăcea să se recoamnde drept promotaore a credinței ortodoxe, iar în cel de-al XVII-lea, principii calvini ai Ardealului opuneau propria lor biserică ortodoxă împletiturii de superstiții pe care, credeau ei, o practicau valahii.

Este și un episod concludent. În anul 1534, Biserica Contantinopolitană trimite un emisar la curtea lui Vlad Vintilă din București, pe Antonios Karamanlikes, având misiunea de a cerceta felul în care ”Ortodoxia” bizantină reușise să devină în Țara Românească formula juridică fondatoare a vieții religioase. Iar diagnisticul pus de călugăr suna categoric: în Țara Românească domnește paranomia, pentru post-bizantini, aidcă anarhia. Biserica locului și domnul trăiesc în afara legii. Pentru a restabili ordinea legitimă, taxis, Antonios convoacă atunci clerul și boierimea și începe să spună legea, citind cu glas tare din compendiul juridic impersial și bisericesc pe care îl adusese cu el. Întâmplarea ar putea descrie prima întâlnire cu urmări definitive dintre sociateatea românească și legea bisericească scrisă. Judecând după totala anomie ce domnețte în Bisrică și în corpul politic al Țării Românești în anul 1534, contactele anterioare dintre Bizanț de după Bizanț și Țările Române, nu au fost decât epsioaded izolate și fără consecințe, care nu au reușit să modifice în profunzime viața societății românești.

Ţara Românească are o Biserică, cu mitropolit, episcopi şi preoţi, ce pare să fie una de rit oriental, ortodox. Chiar și așa, respectiva Biserică nu este canonic constituită, iar ierarhii ei sunt numiţi pur şi simplu de domn din rândul acelor călugări români care, sosiţi la Athos în deceniul şapte al secolului al XIV-lea, îşi câştigaseră imediat reputaţia de a nu putea trăi potrivit normelor monahale bizantine ale vieţii comune, adică fără să aibă vin, fără să aibă carne şi fără a-şi asuma vocaţia în deplină libertate. Astfel, Antonios vine la Ţara Românească pentru a impune, pe durată lungă, un control, pentru a aşeza ţara sub suveranitatea patriarhală.

În anul 1691, patriarhul ierusalimitean Dosithei Nottaras a ținut să-i reamintească lui Constantin Brâncoveanu că, oricât de mari ar fi liberalităţile sale faţă de lumea ortodoxă, „legile lui Dumnezeu nu au fost promulgate în munţii Ţării Româneşti, nici de către domnii Ţării Româneşti, ci la Constantinopol“. Astfel, laegile lui Dumnezeu au fost puse în Bizanţ de împăraţi şi sunt spuse după Bizanţ de către Biserica Constantinopolitană.

Cum a reuşit umilul monah grec să înfrângă rezistenţa unui domn care nu s-a arătat iniţial dispus să renunţe la privilegiul de a avea propria sa Biserică? Cum se explică atunci triumful nomocanonului bizantin la Bucureşti în 1534 şi naşterea formală a „Ortodoxiei“ de factură bizantină în Ţările Române? Karamanlikes nu călătorea singur, ci un corp expediţionar otoman îl însoţea la distanţă de o zi, pregătit să intervină dacă domnul Ţării Româneşti nu s-ar fi supus. Călugărul mai purta asupra sa nu numai credenţialele Patriarhiei Ecumenice, cât şi împuternicirea Porţii. Sultanul otoman şi patriarhul ecumenic îşi vor impune în indiviziune suveranitatea asupra românilor din afara arcului carpatic.

A fost Imperiul Otoman un păstrător al Ortodoxiei?

Turcocraţia pune în bronz post-bizantin „Ortodoxia“ românească, iar această observație nu e nouă. O mai făcuse deja în 1700 episcopul Athanasie, întors de la Viena, unde se angajase în numele său şi al românilor ardeleni să primească unirea cu Biserica Romei. În soborul convocat la Alba Iulia, popii, negustorii şi boierii braşoveni şi făgărăşeni, incitaţi fiind de Constantin Brâncoveanu, nu acceptă să se unească cu „Împăratul“, „Vlădica“ şi „Ţara“, adică cu românii care puteau avea o voce legală. Astfel, o cronică din Schei relatează că Athanasie ia act de refuzul lor cu aceste cuvinte:„voi nu sănteţi din săborul nostru… să vă duceţi la ţara Turcului“.

De precizat este că, confesionalizarea „ortodoxă“ a românilor se petrece în secolul al XIX-lea, fiind, pe de o parte, o dimensiune a procesului de raţionalizare lentă a societăţii româneşti operată de statul modern, iar, pe de altă parte, rezultatul activităţii profesionale a unor clerici, remarcându-se aici Melchisedec Ştefănescu. Autoritatea politică a creat Biserica Ortodoxă Română ca o instituţie dotată cu atributele autocefaliei şi administrată ulterior în chip centralizat de către un patriarh, iar Biserica, la rândul ei, a produs şi a difuzat un discurs normativ naţional.

Cultura publică românească astfel pusă în discurs, din veacul al XIX-lea şi până astăzi. În anul 1928, Nicolae Iorga a participat la dezbaterea parlamentară în jurul Legii cultelor și a recunoscut că „societatea hrăneşte statul, nu statul poate să dea viaţă societăţii“ din moment ce aceasta îi pune la dispoziţie „organisme libere, legate de sufletul omenesc şi consacrate printr-o experienţă de mai multe secole“, printre care şi Ortodoxia.

De altfel, savantul şi omul politic nu voia însă să afirme un primat politic al societăţii în raport cu statul, ci însă doar fuziunea lor istorică de nezdruncinat. Astfel, Biserica Ortodoxă a fost şi încă este pentru politicieni un mod de a acoperi eşecul istoric al statului care, de la unirea Principatelor şi până la integrarea în Uniunea Europeană, nu a încercat cu adevărat să transforme societatea într-un corp politic.

DĂ PLAY ȘI FII MAI INFORMAT DECÂT PRIETENII TĂI