Dana Războiu nu s-ar mai întoarce în televiziune niciodată. Dezvăluiri neștiute: „Îți distruge sistemul imunitar” EXCLUSIV

Retrasă de ani buni din televiziune și cu două divorțuri la activ, fosta știristă Dana Războiu și-a găsit, în sfârșit, liniștea. Potrivit propriilor sale mărturisiri, aceasta nu ar renunța la viața de acum pentru a se întoarce în televiziune și nici nu vede care ar fi rostul unei noi căsătorii. În prezent, vedeta este implicată în domeniul roboticii, investește în bursă, are un băiat care studiază la Londra și un altul pe care-l vede actor.

Ce mai face Dana Războiu

• Ce mai faceți, cu ce vă ocupați în prezent?

Organizez o competiție de robotică, am avut finala și trimit trei echipe în Statele Unite, la Houston. Pe cheltuiala noastră vor merge cinci membri ai unei echipe, dacă vor mai mulți, își mai plătesc ei.

• De unde această inițiativă?

A plecat totul de la Victor (n.r fiul său mai mare). Eu să construiesc roboți nu mă pricep. Dar mă pricep la oameni, la copii și la educație. Iar Victor al meu, care acum are 18 ani, la vârsta de 12 ani l-am dus la un profesor care făcea cu copiii robotică la el în garaj. Mergeau la competiții în lume, pentru că în România nu exista robotică și competiții. Victor mergea în fiecare weekend și era impresionat, învăța de la copiii mai mai.

Cum arăta Gabriela Lucuțar acum 10 ani, înainte să devină Regina Întunericului. Nimeni nu a recunoscut-o!

Câți bani i-a oferit Silviu Prigoană lui Teo Trandafir ca să se mărite cu el: ”I-a căzut fața!”

Atac la Silviu Prigoană, chiar și după ce a murit! ”L-am blestemat!”

Aoleu, Antonia dă COD ROȘU! A înnebunit pe toată lumea cu ultima apariție! Cum s-a lăsat pozată după ce a renunțat la sutien

Eu l-am dus pe Victor pentru că nu mă pricepeam, nu aveam talent. Vorbea despre niște lucruri pe care nu le înțelegeam, mă și plictiseam. Mă duceam cu el în magazine să-i cumpăr cabluri, întrerupătoare, era foarte pasionat, știa multe lucuri pentru vârsta lui.

Desfăcea aparatele electrice din casă, le punea la loc, făcea sisteme de alarmă, dacă deschizi ușa să sune, să se aprindă becurile, să vadă dacă a venit cineva la el în cameră. Și m-am gândit că, așa ca mine, sunt foarte multe mame care și-ar duce copiii să facă robotică dar nu au unde.

Deci am plecat de la un Victor, iar acum am 3.000 de Victori în toată România. A prins mult mai bine decât mă așteptam. Sunt șase ani de atunci.

Investește anual sute de mii de euro în competiții de robotică

• Despre ce este vorba mai exact?

Competiția FDC se adresează copiilor de liceu, e o competiție între licee și între echipe, nu e individuală. Fiecare echipă are minim trei membri, maxim 15. Eu le donez kitul de robotică, teren de joc, imprimantă 3D, trusă de scule, încât să poată să înceapă să învețe robotică. Dacă-l faci doar cu piesele din kitul inițial, nu iese cel mai bun robot din lme. Atunci trebuie să faci și alte piese și să le gândești la imprimanta 3D.

Copiii proiectează robotul pe computer și-și fac piese, robotul e ca și copilul lor, are și nume. La București vin apoi cei care se califică. Eu fac regionale în fiecare an la Timișoara, Cluj, Iași și București, adică în toate părțile țării. Iar cele mai bune 48 de echipe s-au calificat anul acesta la Naționale.

Am un juriu în care mă bazez pe sute de voluntari, sunt studenți la politehnici, foști membri ai unor echipe care au fost în cometiție și acum sunt studenți. Am format o comunitate din copii și tineri pasionați de informatică, de robotică, educație STIM, care reprezintă viitorul educației…

Nu mai poți să faci doar matematică, fizică, IT, e bine să le faci pe toate pentru că ele se leagă unele de altele… Sunt atât de legați de acest proiect încât își doresc ei să vină.

Și, apropo de robotică, competiția nu se adresează doar celor ca Victor care vor să meșterească. În echipă trebuie să existe și om de marketing și om de PR care să țină paginile echipei, să-și strângă comunitate în jurul lor, să scrie caietul tehnic. Fiecare robot are un caiet, așa cum o mașină de spălat are o carte tehnică. Și se dă premiu pentru caietul tehnic. În echipă, câțiva sunt IT-iști și tehnici, foarte mulți fac partea de design.

• Cam cât vă costă o astfel de competiție?

Eu sponsorizez cât pot, în fiecare an mă costă sute de mii de euro această competiție, este foarte scump. Închiriez Sala Polivalentă unde aduc o întreagă echipă, am pereți de monitoare, am sunet. Copii strigă, e multă adrenalină, suspans, e fantastic.În America vor pleca trei echipe din Tg. Jiu, Pitești și din Arad.

• Aveți vreun astfel de robot și acasă?

Acasă nu am roboți, sunt destul de mari. Trebuie să te gândești la un robot ca și cum ți-ai cumpăra un cuptor cu microunde ce vine într-o cutie mare, protejat să nu se distrugă. Terenul pe care se joacă are 4 metri, pe teren sunt două alianțe, formate din doi roboți. În fiecare an se schimbă tema, iar robotul trebuie să aibă alte sarcini. Copiii organizează un ritual în care desfac robotul, scriu RIP și numele, îl desfac și folosesc pisele pentru anul viitor, alături de altele noi create. Tema se dă în luna septembrie, americanii o dau, ei au inventat această competiție acum 30 de ani. E cea mai mare din lume și cea mai mare din România. Suntem trei oameni care reușesc să facă o competiție de robotică, sunt foarte mândră de oamenii mei și de toți voluntarii care ne ajută. Uite că se poate și-n România. După șase ani suntem pe locul 3 în lume ca și număr de copii, ceea ce mi se pare extraordinar.

Fiul cel mare studiază la Londra

• Cu ce se ocupă Victor în prezent?

Acum e în Marea Britanie, a făcut 18 ani, e în ultimul an de liceu, dă Bacalaureatul. Face fizică, matematică și economie. Inginer se face. Trebuie să termine, ultimii doi ani îi face la o oră și ceva de Londra. A dat admiterea acum trei ani, la trei licee, la două din top șapte și la un liceu de rezervă. E foarte organizat, foarte ordonat, învață, își face singur programul, nu face deloc meditații. I-am luat doar două-trei ore într-un an. Acum e acasă, în vacanță.

Nu toți copiii sunt la fel. Cel de 12 ani e mai dezorganizat, ca și mine. E bine să-i lăsăm pe copii să fie cum sunt ei, n-are niciun sens să-l stresezi pe cel mic să fie organizat dacă nu e. Cum la fel nu are rost să-l pun pe cel mare să cânte sau să danseze, e alt gen. Fiecare își are locul lui, nu trebuie să facem toți același lucru.

• Ați spus că băiatul cel mic e total diferit…

Marc e mai artist. Nu știe încă ce vrea să se facă. Cred că ar fi un bun actor. De mic îi plăcea să imite ce face câinele, pisica, are mimică, e foarte expresiv, are un suflet foarte sensibil, e empatic și e copilul acela dulce, drăgălaș, zâmbitor. Ambii sunt băieți și fiecare când se naște ocupă un loc liber și vine pe o poziție.

Nu în umbra unui frate mai mare, e greu să crești așa. Nu o să găsești doi copii la fel. Sunt implicată în educația lui Marc, nu am șofer, nu am bonă, nu am ajutor, practic sunt doar eu cu el și cu Victor, când e acasă. Copilul vede sprijinul părintelui.

• Cât de des reușiți să ajungeți în Anglia?

Victor se simte ca peștele în apă acolo, are uniformă cu cravată, cu palton. Nu are voie cu geacă, e un alt sistem de educație. Nu am mai fost la el de când cu pandemia, acum o să mă duc la absolvire, pe 2 iulie.

„Se poate trăi și fără dramă, și fără scandal”

• Vă mai tentează televiziunea?

Televiziunea nu mă mai tentează. Îmi place mult, iar dacă aș fi tânără, tot jurnalism aș face. Dar deja am o viață prea liniștită, așezată. Televiziunea e cu foarte multă dramă, eu nu mai vreau dramă în viața mea. Se poate trăi și fără dramă, și fără scandal, iar eu îmi doresc liniște, oameni care să nu se certe în jurul meu. Acum trăiesc ok, investesc în bursă, adică pot avea o viață mai bună decât dacă aș lucra în televiziune.

Viața din TV e foarte stresantă, depinde și ce faci. Eu am lucrat la știri, e foarte multă adrenalină, îți distruge sistemul imunitar, sistemul psihic, îți poate distruge ficatul, inima. Cât ești tânăr, e ok. Dar după aceea, stresul nu mai e așa bun. Odată ce ai experiență în TV, acel stres de direct dispare. Dar faptul că privești în fiecare zi la multe imagini, la multă suferință, stresul ăsta se înmagazinează undeva. Și dacă se poate trăi fără, încerc să trăiesc așa.

• Vă gândiți să vă recăsătoriți?

Viața mea e gata refăcută. Am o cu totul altă viață de cum aveam acum trei ani. Și o cu totul altă viața de cum aveam acum șase ani și acum zece ani. Îmi refac viața în fiecare an. Nu știu dacă neapărat mă recăsătoresc, dar nu văd de ce, dacă poți fi liberă și fericită… Altfel, fac și yoga, de câțiva ani. Chiar recomand.