Este dificil să generalizăm modul în care oamenii vor reacționa la subiectul morții, deoarece fiecare dintre noi este unic, dar, în general, ne simțim inconfortabil la gândul propriei noastre mortalități. Totuși, ceea ce stă adesea la baza acestei neliniști este gândul la procesul morții și teama de o moarte prelungită sau dureroasă, mai degrabă decât la starea de a fi mort.
În mod ironic, în ciuda faptului că ne petrecem o viață întreagă plimbându-ne în același corp și făcând tot posibilul să avem grijă de el, puțini par să se întrebe ce se întâmplă cu corpul lor imediat după ce se produce moartea. Iată o cronologie a proceselor implicate, presupunând că persoana decedată rămâne netulburată, inclusiv tranziția de la flaciditatea primară la flaciditatea secundară.
Ne gândim adesea la momentul morții ca la acel moment în care bătăile inimii și respirația se opresc. Învățăm, însă, că moartea nu este instantanee. Acum se crede că creierul nostru continuă să „lucreze” timp de aproximativ 10 minute după ce murim, ceea ce înseamnă că creierul nostru poate, într-un fel, să fie conștient de moartea noastră. Cu toate acestea, cercetările sunt doar foarte preliminare.
În mediul spitalicesc, există câteva cerințe pe care medicii le folosesc pentru a defini moartea. Printre acestea se numără absența pulsului, absența respirației, absența reflexelor și absența constricției pupilei ca răspuns la lumina puternică. În cadrul unei situații de urgență, paramedicii caută cele cinci semne ale morții ireversibile pentru a determina când nu este posibilă resuscitarea.
După ce moartea este confirmată, cronologia proceselor fizice este următoarea.
În momentul morții, toți mușchii din corp se relaxează, o stare numită flacciditate primară.
Pleoapele își pierd tensiunea, pupilele se dilată, maxilarul poate cădea deschis, iar articulațiile și membrele corpului sunt flexibile.
Odată cu pierderea tensiunii din mușchi, pielea se va lăsa, ceea ce poate face ca articulațiile și oasele proeminente ale corpului, cum ar fi maxilarul sau șoldurile, să devină pronunțate. Pe măsură ce mușchii se relaxează, tonusul sfincterelor se diminuează, iar urina și fecalele vor trece.
La câteva minute după ce inima se oprește, un proces numit paloare mortis face ca trupul să devină palid, deoarece sângele se scurge din venele mai mici din piele. Acest proces poate fi mai vizibil la cei cu pielea deschisă la culoare decât la cei cu pielea mai închisă la culoare.
Inima umană bate de peste 2,5 miliarde de ori în timpul vieții umane medii, făcând să circule aproximativ 5,6 litri (6 sferturi) de sânge prin sistemul circulator.
În același timp, corpul începe să se răcească de la temperatura sa normală de 37 C până la atingerea temperaturii ambientale din jurul său. Cunoscută sub numele de algor mortis sau „răceala morții”, scăderea temperaturii corpului urmează o progresie oarecum liniară: 1,5 grade pe oră.
Scăderea așteptată a temperaturii corpului în timpul algor mortis poate ajuta oamenii de știință medico-legali să aproximeze momentul morții, presupunând că trupul nu s-a răcit complet sau nu a fost expus la temperaturi ambientale extreme.
Deoarece inima nu mai pompează sângele, gravitația începe să îl atragă în zonele corpului cele mai apropiate de sol, un proces numit livor mortis.
Dacă trupul rămâne nemișcat suficient de mult timp (câteva ore), părțile corpului cele mai apropiate de sol pot căpăta o colorație roșiatică-violetă3 (asemănătoare cu o vânătaie) din cauza sângelui acumulat.
Începând aproximativ din a treia oră de la deces, schimbările chimice din celulele corpului determină ca toți mușchii să înceapă să înțepenească, ceea ce este cunoscut sub numele de rigor mortis. În cazul rigor mortis, primii mușchi afectați vor fi pleoapele, maxilarul și gâtul.
În următoarele câteva ore, rigor mortis se va răspândi în față și va coborî prin piept, abdomen, brațe și picioare până când va ajunge în cele din urmă la degete de la mâini și picioare.