INTERVIU Alina Bârgăoanu – de la știri false și dezordine informațională, la soluții împotriva dezinformării

Tehnologia ne ajută în extrem de multe domenii, iar evoluția acesteia ne este benefică. Dar ce se întâmplă când tehnologia devine un bun catalizator pentru răspândirea informațiilor false, sau cum mai numim conceptul, fake news? De asemenea, ce se întâmplă când linia dintre libertatea de exprimare și cenzură este extrem de fină?

Am aflat, în interviul pe care vă invit să-l parcurgeți în continuare, că subiectul “fake news” a devenit de interes global, de fapt, din 2016 și am vrut să observ perspectiva despre dezinformare din ziua de azi, în contextul pandemiei și al războiului, de la un specialist în domeniu. Așadar, am discutat cu Alina Bârgăoanu, care face parte din Consiliul Consultativ al European Digital Media Observatory, proiect finanțat de Comisia Europeană.

Ce funcție aveți în cadrul European Digital Media Observatory, care sunt sarcinile principale?

European Digital Media Observatory este un proiect finanțat de Comisia Europeană care aduce împreună cercetători, fact-checker-i, experți în alfabetizarea media și alfabetizarea digitală, pentru a studia și a analiza fenomenul dezinformării, așa cum se manifestă acesta în special în Uniunea Europeană. Activitățile principale ale EDMO sunt cele de cercetare, fact-checking, promovare a alfabetizării media, analiză și propunere de politici publice. Conducerea EDMO este asigurată de un Consiliu Consultativ (Advisory Board) și de un Consiliu Executiv. Consiliul Consultativ, din care fac parte, este compus din experți independenți, care activează în calitate individuală pentru a asigura viziunea de ansamblu a proiectului și faptul că activitățile Consiliului Executiv sunt în concordanță cu această viziune.

De ce a lipsit Mihaela Botezatu de la înmormântarea lui Silviu Prigoană. Unde se afla în momentul în care milionarul a murit

De unde provin cotletul și ceafa de porc vândute la Kaufland. Mulți români le cumpără pentru că au mereu un preț bun, dar nu se uită pe etichetă

Care este diferența dintre fake news și dezinformare? Există vreuna, se justifică să facem această distincție?

Termenul fake news este cel care s-a impus la nivelul utilizării comune, reflectând, la un moment dat, chiar o modă. El a fost ușor-ușor abandonat de literatura de specialitate și de documentele de politici, pe considerentul că a fost foarte mult politizat și transformat într-o armă retorică de decredibilizare a partenerilor de discuție și, mai ales, a mass media mainstream.

În acest moment, fenomenul mai amplu despre care se discută este cel de dezordine informațională, iar, în cadrul acesta mai larg, dezinformarea este studiată cu înțelesul de informații/conținuturi false, eronate, înșelătoare puse în în circulație cu bună știință și în mod repetat, pentru a induce în eroare, a aduce prejudicii unei persoane/unui grup/comunități/societăți. O distincție care se face adeseori este între mis-information (informații care pot fi false, eronate, dar sunt puse în circulație fără intenția de a induce în eroare, de a produce efecte negative), disinformation (cu înțelesul precizat anterior) și mal-information (informații care pot fi adevărate, factuale, dar care sunt folosite în mod strategic pentru a distorsiona/a induce în eroare) – aici pot intra scurgerile de informații către presă, informațiile scoase din context, informațiile vechi reciclate pentru consumul la zi).

Subiectul știrilor false a ajuns ”pe prima pagină” de o vreme, devenind, în mod ironic, de mare interes. Dezinformarea ne asaltează. Cum putem construi încrederea în informații corecte în vremurile fenomenului știrilor false?

Subiectul “fake news” a devenit de interes global din 2016, odată cu rezultatul referendumului de ieșire a Marii Britanii din Uniunea Europeană și cu rezultatul alegerilor prezidențiale din SUA din același an, mai ales că eticheta de fake news a fost una frecvent utilizată de candidatul, apoi Președintele Donald Trump. De atunci, interesul pentru dezordinea informațională, pentru impactul major pe care platformele digitale îl au asupra ecosistemului informațional, inclusiv asupra mass media tradiționale pe care le-au dislocat din postura de intermediari ai informației, a crescut în mod constant. Interesul a explodat în perioada pandemiei, când amenințarea pe care o poate constitui dezinformarea la adresa sănătății publice și individuale a fost puternic documentată și conștientizată.

În acest moment, există un tip de consens la nivel european și transatlantic potrivit căruia domeniile pentru care dezinformarea constituie o amenințare sunt: pacea și ordinea internațională, sănătatea, finanțele, procesele politice și electorale, energia și schimbările climatice.

Pe scurt, pentru a răspunde la a doua parte a întrebării dvs., măsurile de combatere a dezinformării, care să ducă la recâștigarea încrederii în informații corecte și a apetitului pentru astfel de informații se încadrează mai multor categorii: documentarea și cercetarea fenomenului; informarea, conștientizarea, alfabetizarea și educația; diversificarea ecosistemului informațional, investiții în mass media profesioniste; aderarea la coduri de etică (mass media și platforme digitale); transparența (privind funcționarea algoritmilor, de exemplu, sau practicile de colectare și utilizare a datelor); crearea de structuri instituționale; reglementarea.

În România, în ultimii ani, au apărut tot mai multe publicații online care facilitează răspândirea de știri false. Știți de existența unui mecanism pentru descurajarea fenomenului, din partea statului român sau a Google, Facebook?

În România, ca și în alte părți, la originea fenomenului mai larg de dezordine informațională și a celui mai precis de dezinformare se află schimbările produse de explozia platformelor digitale. Pe scurt, această explozie a online-ului a dislocat mass media mainstream din postura de intermediari recunoscuți ai informației și a permis producerea, diseminarea și amplificarea conținutului fără niciun filtru editorial. Mai mult, felul în care funcționează platformele digitale a permis ca amplificarea să se facă nu doar organic (ca urmare a participării la conversațiile online a unor persoane reale), ci și prin amplificare și personalizare algoritmice (bombardarea utilizatorului cu un conținut pe care acesta deja îl preferă, preferințele fiind deduse din comportamentul digital anterior) și prin amplificare artificială (fabrici de troli, de boți, soft-uri de amplificare a engagement-ului, fake crowds, fake followers etc).

În România, demersurile sistematice de combatere sau descurajare a fenomenului sunt încă în curs de cristalizare. Informațiile care există în spațiul public arată o diversitate de inițiative deocamdată separate, fragmentate, fie la nivelul unor instituții (ministere, agenții, companii de stat), la nivel academic și non-guvernamental, în mass media mainstream (rubrici dedicate); există studii, rapoarte, alerte consistente trimise de instituțiile de specialitate, acțiuni de informare, conștientizare, alfabetizare. Ceea ce cred că lipsește este integrarea unor astfel de inițiative într-un ansamblu coerent și sistematic de măsuri, care, printre altele, să implice, așa cum menționați foarte corect, și platformele digitale.

Cred că se poate avea în vedere inclusiv crearea unor structuri instituționale civile care, prin parteneriat cu mediul academic, cu societatea civilă, cu reprezentanții mass media mainstream, cu toate sursele care produc cunoaștere într-o societate, să se ocupe în mod sistematic de combaterea dezinformării, în special cu acele forme de manifestare ale dezinformării ca propagandă din partea unor actori statali sau non-statali ostili. Important este ca posibile demersuri de acest gen să fie concepute prin raportare la principiile și măsurile luate la nivel european și transatlantic, la exemplele de bună practică existente la nivelul Comisiei Europene, Parlamentul European sau al diverselor state membre, exemple care să fie adaptate contextului instituțional și cultural al României.

În ceea ce privește implicarea Google (YouTube) și Facebook: consider că, pe perioada pandemiei, demersurile de semnalizare a conținuturilor false sau înșelătoare găzduite, de a încetinire a circulației acestora, de suspendare a rețelelor de conturi neautentice, respectiv de vizibilizare și promovare a conținutului de calitate, au fost insuficiente.

De ce știrile false conving atât de mulți oameni în societatea noastră? Duc lipsa românii de o gândire critică, suntem caracterizați preponderent de „mentalitatea de turmă”?

Problema dezinformării este abordată, la nivelul cercetării și a măsurilor de răspuns, din două perspective: perspectiva ofertei (cine pune în circulație conținut fals, eronat, înșelător, care sunt trăsăturile ecosistemului informațional care permit, chiar invită la producerea și răspândirea unui astfel de conținut) și perspectiva cererii (cererea pentru informațiile false care, prin construcție, sunt mai spectaculoase, mai simpluțe, propunând perspective simple, binare, asupra evenimentelor). În funcție de perspectiva adoptată, conversația și măsurile propuse sunt fundamental diferite.

Aș spune că, în România, conversația publică este axată, mai degrabă, pe a doua perspectivă, importantă și ea; dar sunt de părere că ar trebui să ne axăm mai mult pe “oferta” de dezinformare și, până a ajunge la utilizatorul final (consumator de conținut mass media sau de conținut de pe rețelele sociale), să discutăm despre responsabilitatea leadership-ului, inclusiv despre capacitatea acestuia de a aduce la masă, în vederea responsabilizării, a reprezentanții platformelor digitale sau despre capacitatea de a utiliza instrumentele puse deja la dispoziție de reglementările europene; putem vorbi despre calitatea și profesionalismul mass media, despre propria lor disponibilitate de a răspunde presiunii care vine dinspre mediul online; despre atenția acordată sectorului public al audiovizualului; despre finanțarea acțiunilor de fact-checking etc.

Nu cred că am putem generaliza că românii nu ar avea gândire critică, sau că am fi caracterizați de mentalitate de turmă; factorii culturali și istorici sunt, fără îndoială importanți, dar în amontele susceptibilității românilor la dezinformare, zvonuri, teorii ale conspirației, se află mult mai multe fenomene la care m-am referit foarte pe scurt mai sus.

Vedeți o problemă mai mare în România legată de răspândirea dezinformării comparativ cu alte țări din Europa de Est? Dacă ar fi să identificați niște cauze, pe ce locuri ați pune nivelul de educație din țara noastră, problemele financiare ale românilor și neglijarea sănătății emoționale, psihologice?

În contextul pandemiei, întreaga Europă Centrală și de Est s-a dovedit mai susceptibilă la fenomenul dezinformării, comparativ cu statele aflate în partea occidentală a Uniunii Europene, printre motivele structurale identificate fiind: lipsa de maturitate a sistemelor mass media mainstream; raportarea exuberantă la conținutul de pe platformele digitale; istoricul mai scurt al programelor de alfabetizare media, alfabetizare digitală, alfabetizare emoțională; experiența mai redusă privind comunicarea guvernamentală și comunicarea strategică; neîncrederea în instituțiile locale (inclusiv în instituțiile mass media).

În România, toate aceste lucruri și-au lăsat amprenta, cel mai pregnant fenomen fiind cel al neîncrederii cronice în surse de autoritate, care ne individualizează chair în raport cu țările din Europa Centrală și de Est. Cred că pot fi aduse în discuție și aspectele pe care le-ați menționat, dar cercetările efectuate pe spațiul public românesc în perioada pandemiei arată că vulnerabilitatea la dezinformare se corelează preponderent cu timpul petrecut pe rețelele sociale (în general, cu meniul informațional) și cu nivelul de încredere în autorități.

Cât de eficient sau util este un efort în cadrul familiei pentru a încerca descurajarea informării din surse false, eronate? Statistic, nu există o șansă mai mare să-ți strici o relație cu un părinte, de exemplu, decât să-l convingi să nu-și mai ia toate știrile de pe Facebook?

Certurile în familie ca urmare a informațiilor percepute de fiecare parte ca fiind false sau eronate reprezintă un fenomen bine documentat. Îmi aduc aminte, în timpul stagiului de la Harvard din toamna anului 2018, că multe dintre panourile universității erau pline de pliante prin care studenții erau învățați cum să evite certurile cu părinții sau bunicii la masa de Thanksgiving. Trebuie să recunosc că am rămas puțin șocată, dar mi-am adus atunci aminte de alt episod, tot din America, după anunțarea alegerii ca Președinte a lui Donald Trump: un pilot și-a implorat pasagerii să nu discute politică pe perioada zborului de teamă că se va ajunge la încăierare, iar avionul s-ar putea prăbuși.

Și da, pentru a vă răspunde, cred că exersarea capacității de argumentare, de discuție în contradictoriu, în familie, între prieteni, fără a ajunge la dispute sau chiar la încăierare, ar trebui să figureze, cumva, în programele de educație, ar trebui să devină un mindset.

Câți bani se câștigă din dezinformare și fake news, național sau global? Există niște statistici financiare clare pe marginea fenomenului, mai mult sau mai puțin actuale?

Nu am cunoștință de astfel de rapoarte făcute pe spațiul public românesc, dar cred că putem vorbi, ca urmare a vulnerabilității la dezinformare, despre presiunea pusă pe spitale, de amânarea momentului de reluare a activităților economice, ca să nu mai menționăm de pierderile incalculabile de vieți omenești.

Există un raport realizat, în 2021, de NewsGuard & Comscore, potrivit căruia dezinformarea (sfaturi înșelătoare de sănătate, mituri anti-vaccinare, dezinformare electorală și propagandă politică partizană) este o industrie înfloritoare, generând venituri din publicitate de 2,6 miliarde de dolari. Un alt studiu, al Universității Baltimore, arată că informațiile eronate “costă” economia globală 78 de miliarde de dolari anual (9 miliarde ca urmare a informațiilor false din zona sănătății, 17 din zona financiară, 9 miliarde pentru managementul reputației, 3 miliarde pentru eforturile plaformelor digitale de moderare a conținutului și 235 de milioane de dolari risipiți ca urmare a faptului că publicitatea a apărut lângă informațiile înșelătoare, cu efecte în planul imaginii de brand).

Cât de tare poate destabiliza politic și economic fenomenul fake news?

Tot ce am afirmat în acest interviu și tot ce am afirmat, în mod constant, în ultimii 4-5 ani în spațiul public, reliefează potențialul de destabilizare pe care îl prezintă informarea eronată, înșelătoare, de tip clickbait sau superficială (“cheap speech”). În pandemie, am constatat că efectul poate fi devastator, ducând chiar la pierderi de vieți omenești; sunt tulburătoare unele dintre afirmațiile unor pacienți ajunși la terapie intensivă, care reproduceau, mot-a-mot, conținuturi toxice și înșelătoare, răspândite și pe platformele digitale și în mass media mainstream (“efectele vaccinurilor asupra sterilității”, contribuția oxigenului la “arderea plămânilor”, compararea spitalelor cu “lagărele de la Auschwitz”). Lăsând deoparte aceste exemple dramatice, efectele cele mai insidioase ale dezinformării sunt neîncrederea, suspiciunea generalizată, lipsa coeziunii, incapacitatea de acțiune comună, aspecte care blochează, pur și simplu, o societate.

Cât de subțire este linia între libertatea de exprimare și cenzură, în contextul răspândirii de informații false cu consecințe dezastruoase? Ar fi constructiv să existe anumite sancțiuni pentru persoanele publice din România care au răspândit informații false despre pandemie, vaccinuri și, la ora actuală, războiul din Ucraina? Ce părere aveți?

Discuția despre combaterea dezinformării se intersectează, fără îndoială, cu subiectul complex al libertății de exprimare și al libertății mass media, principii sacre ale democrației liberale. Ansamblul de posibile măsuri la care m-am referit trebuie gândit având drept premise fundamentale tocmai aceste principii.

În același timp, cred că linia de demarcație este destul de vizibilă, amestecul dintre combaterea dezinformării și acuzațiile de cenzură este frecvent instrumentalizat tocmai pentru ca dezinformarea să înainteze nestingherită. Se amestecă, deliberat sau din neștiință, libertatea de opinie, în general, libertatea garantată discursului politic într-o democrație liberală, cu răspândirea deliberată, sistematică, fără retractări, fără corecții, a informațiilor (deci nu a opiniilor) false, înșelătoare din domenii diverse precum sănătatea, energia, finanțele etc. În plus, aș zice că linia de demarcație este chiar foarte vizibilă în ceea ce privește alte câteva aspecte:

• comportamentul neautentic pe platformele digitale (libertatea de exprimare se aplică cetățenilor, nu boților sau programelor de calculator);
• “cumpărarea” de engagement pentru a da impresia de popularitate drept proxy pentru adevăr (like-uri, share-uri, comentarii, follow-eri, review-uri);
• comerțul cu datele personale (practicile ilicite sau netransparente de colectare și vânzare a amprentei digitale în vederea publicității targetate și a personalizării algoritmice);
• transparența surselor de finanțare (finanțarea dezinformării se corelează cu sursele ilegitime de producere a banilor).

Ce e fenomenul deepfake și care sunt efectele acestui tip de tehnologie?

Deepfake se referă la o tehnologie de inteligență artificială capabilă să genereze fotografii și conținut audio-video cu un pronunțat aer de autenticitate, ca și cum ar fi vorba despre fotografii sau video-uri reale. Tehnologia este considerată problematică, date find prejudiciile pe care conținuturile audio-video veridice, dar fabricate, le pot aduce atât persoanelor aflate în poziție de decizie, cât și persoanelor obișnuite. Discuția despre deepfake s-a concentrat mult pe efectele în plan politic (un videoclip deepfake folosit în campania electorală, pentru a discredita un candidat) sau geopolitic (un lider care ar face anunțuri cu potențial devastator în cazul unui conflict – există deja cazul deepfake-ului, din fericire, destul de străveziu ca fiind contrafăcut, care îl implica pe Președintele Zelenski).

Nu aș ignora efectele devastatoare pe care astfel de video-uri sau poze le-ar putea avea asupra adolescenților; să ne imaginăm un videoclip cu figura unei adolescente care ar circula, chiar și pentru puțin timp, pe pe Instagram, pe grupurile de mesagerie privată de tip WhatsApp, caz în care daunele în plan emoțional, reputațional și al distrugerii imaginii de sine ar putea fi pentru tot restul vieții.

În ce direcție credeți că se îndreaptă jurnalismul tradițional, în acest context al fake news-ului? Ce ar trebui să facă jurnaliștii de investigație care ajung să trăiască din donații pentru a sensibiliza ”marea masă”?

Investițiile masive, sistematice și sustenabile în mass media mainstream/tradiționale sunt esențiale, așa cum am spus, pentru combaterea dezinformării. Chiar nu îmi pot imagina un succes, fie el și parțial, în acest demers, fără sisteme mass media robuste, profesioniste, care pot investi în informație de calitate, în investigații de lungă durată. La nivel european, există eforturi de diversificare a ecosistemului mass media, de susținere a sectorului audio-vizual pentru a ține pas exploziei platformelor digitale și inovațiilor pe care acestea și le permit; poate că ele nu sunt destul de cunoscute în România.

Cert este că, așa cum recunoaștem că, la originea dezordinii informaționale, se află online-ul, la fel trebuie să recunoaștem că platformele digitale au inovat enorm, au produs o adevărată revoluție tehnologică, pulverizând aproape ecosistemul informațional tradițional. Nu cred că echilibrul dintre mass media și social media se va reface vreodată, distincția nu va mai fi între social media și mainstream media, pentru că, încet-încet, toate media vor deveni social media, vor funcționa pe bază de algoritmi, serii mari de date, machine learning și chiar Inteligență Artificială.

Distincția, cred, va fi între mass media care vor folosi aceste inovații uluitoare pentru a servi binele public și dezvoltarea societăților în care acționează, pentru a încuraja, diversifica și consolida free speech și cele care le vor folosi pentru a genera cheap speech și fake speech, contribuind la șubrezirea, politică și economică, a respectivelor societăți.