Ce au găsit cercetătorii în particulele radioactive de la Cernobîl, după 40 de ani. Descoperirea care schimbă felul în care înțelegem contaminarea

Au trecut 40 de ani de la dezastrul de la Cernobîl, dar fragmente microscopice din combustibilul reactorului se află încă în mediul înconjurător. Cercetătorii au privit în interiorul câtorva dintre ele și au descoperit ceva surprinzător: structura materialului nuclear a rezistat deceniilor mai bine decât se așteptau.

Cercetarea, prezentată de ScienceAlert, ajută la înțelegerea persistenței contaminării. Stabilitatea acestor fragmente poate încetini eliberarea substanțelor radioactive în sol și apă. Nu înseamnă însă că particulele au devenit inofensive sau că zona este acum sigură.

Șase particule minuscule, analizate din mii de unghiuri

Echipa de la Universitatea Leibniz din Hannover și centrul german Helmholtz-Zentrum Dresden-Rossendorf a studiat șase particule de combustibil nuclear, provenite din două locuri. Dimensiunile lor variază între 8 și 50 de micrometri, adică mult sub un milimetru.

Potrivit explicațiilor universității, probele au fost transportate în condiții speciale la Grenoble, în Franța. Acolo, cercetătorii au folosit raze X și au examinat fiecare particulă din aproximativ 2.000 de unghiuri, pentru a identifica structura din interior.

Fragmentele nu sunt identice. Unele seamănă încă cu materialul folosit inițial drept combustibil. Altele s-au combinat, la temperaturile extreme ale accidentului, cu materialul învelișului protector. Incendiul și reacțiile chimice au produs, la rândul lor, forme diferite de oxizi de uraniu.

De ce o structură intactă nu înseamnă dispariția pericolului

Studiul publicat în Journal of Hazardous Materials identifică structuri cristaline de oxizi de uraniu rămase în mare parte intacte. Autorii consideră că acestea pot continua să rețină în interior produși de fisiune și alte elemente radioactive.

Pe înțelesul tuturor, contează nu doar ce substanțe radioactive există într-un fragment, ci și cât de ușor pot ieși din materialul care le încorporează. Cercetarea urmărește această rezistență a structurii. Nu arată că radioactivitatea a dispărut și nici nu stabilește o dată la care contaminarea va înceta.

Rezultatele pot ajuta la îmbunătățirea modelelor care estimează răspândirea contaminării și la gestionarea deșeurilor din zonele accidentelor nucleare. Pentru asemenea evaluări, comportamentul materialelor după expunerea îndelungată la condițiile reale din mediu este esențial.

Există însă o limită importantă: șase particule nu pot descrie întreaga zonă. Cercetătorii cer analize mai ample, iar inhalarea prafului radioactiv rămâne un pericol. Unele fragmente pot rezista mai mult decât altele și pot elibera substanțe radioactive mult mai târziu.

Moștenirea accidentului continuă astfel să fie investigată, atât în laborator, cât și prin mărturiile celor care îi documentează urmările. Pe Playtech am abordat-o și în interviul despre documentarul „Cernobîl: Dincolo de tăcere”, realizat la patru decenii de la catastrofă.

Poate un profesor să-i dea nota 1 unui elev pentru că vorbește sau deranjează ora? Ce spune regulamentul despre notele folosite ca pedeapsă