Top 25 filme ale anului 2025, într-un cinema care se schimbă prea repede

Finalul lui 2025 a adus o listă de filme care arată, mai clar ca oricând, două realități paralele: pe de o parte, industria se strânge în jurul unor conglomerate tot mai mari, pe de altă parte, energia creativă încă iese la suprafață, uneori chiar din interiorul sistemului. Se simte un fel de tensiune în aer – ca și cum mulți autori filmează cu gândul că, mâine, regulile jocului pot fi altele.

Selecția AVclub.com nu e despre „un singur gust” și nici despre un singur tip de succes. Sunt aici comedii care merg pe sârmă, documentare care apasă pe rană, thrillere care te țin în priză și filme care refuză să se explice pe limba algoritmilor. Iar tocmai amestecul acesta face anul memorabil.

Un an în care autorii au împins limitele, chiar și când piața s-a strâns

În zona cinemaului de autor, 2025 a fost surprinzător de bogat în filme care își asumă riscul până la capăt. Misericordia deschide lista cu o poveste lentă și hipnotică despre vină, dorințe nerostite și tensiuni care se încheagă aproape fără să-ți dai seama. Într-un registru formal radical, Peter Hujar’s Day demonstrează cât de electrizantă poate fi o zi obișnuită spusă corect, fără artificii narative, doar prin conversație și ritm.

Tot aici intră și filme care vorbesc despre frică și control în forme diferite: April privește fără menajamente felul în care rușinea și religia pot sufoca accesul la sănătate, iar Resurrection e o demonstrație de imaginație cinéfilă care schimbă stiluri și epoci ca pe niște măști. Din aceeași zonă de cinema care îți rămâne în minte, The Testament Of Ann Lee transformă o biografie într-o viziune muzicală coerentă și curajoasă, iar It Was Just An Accident mizează pe ironie amară și pe o tensiune care se adună până când te lovește, la final, într-un mod aproape fizic.

Zodiile care trec prin cele mai mari încercări în 2026. Anul deciziilor grele

Ce-și comandă românii de mâncare și cum definește acest comportament orașele din țară. Clujul se apropie de obiceiurile Europei de Vest

Merită menționată și varietatea de ton: Train Dreams își găsește forța în eficiență și melancolie, în timp ce Eephus transformă o ultimă partidă de baseball de cartier într-o meditație caldă despre prietenie și trecerea timpului. Iar când vine vorba de apropiere și fragilitate, Sorry, Baby e genul de debut care îndrăznește să fie tandru fără să fie dulceag, tocmai pentru că își respectă subiectul și personajul.

Filme care au făcut din gen un teren de joacă: spioni, groază, vampiri și satire

2025 a fost un an bun și pentru cinemaul care își asumă genul – nu ca rețetă, ci ca instrument. Steven Soderbergh apare de două ori, cu două exerciții diferite de precizie: Presence, filmat din perspectiva „prezenței” din casă, și Black Bag, un thriller de spionaj care mută suspiciunea din terenul profesional direct în intimitatea cuplului. Tot în zona în care tehnologia și paranoia se întâlnesc, Cloud mușcă din cultura comerțului online și arată cum resentimentul din spatele ecranelor poate deveni violență reală.

În registru de comedie, The Naked Gun dovedește că o relansare poate funcționa când are ritm, absurditate și casting inspirat, iar Friendship face ceva rar: vorbește despre singurătate masculină și nevoia de „gașcă” fără să predice, dar cu un disconfort comic care te obligă să te uiți în oglindă. Iar dacă vrei cinema care te prinde de guler, Weapons este exact genul de horror care pornește de la o enigmă și ajunge să dezgroape, cu umor negru, o boală a comunității.

În zona blockbusterului cu ambiții, Sinners se impune ca un film care combină mitologie, erotism, muzică și violență fără să-și piardă ideile pe drum. Pe linie de „eveniment” cu ADN de franciză, 28 Years Later vine cu maturitatea unei continuări care nu se mulțumește să repete, ci încearcă să crească lumea și să o facă mai tristă, mai stranie, mai adevărată. Iar pentru cine preferă thrillerul politic și memoria ca armă, The Secret Agent îmbină conspirația cu reveria și cu un oraș care pare să-și amintească singur ce i s-a întâmplat.

Documentare și filme politice care au lăsat urme

Dacă e ceva ce definește lista asta, e senzația că multe filme nu mai au răbdare să fie „neutre”. În documentar, două titluri ies în față prin abordări complet diferite, dar la fel de tăioase: My Undesirable Friends: Part I—Last Air In Moscow urmărește jurnalismul ca act de rezistență, în timp ce The Perfect Neighbor de pe Netflix folosește înregistrări și apeluri la urgențe ca să arate cum se construiește, pas cu pas, o tragedie care nu e deloc „accidentală”.

În același timp, cinemaul de ficțiune a mers frontal spre tensiunile momentului, dar cu stiluri distincte. One Battle After Another stă în vârful listei ca un film care provoacă discuții, tocmai pentru că se joacă periculos între satiră, thriller și anxietate politică, fără să ofere un răspuns simplu. Iar lângă el, If I Had Legs, I’d Kick You apasă pe un tip de groază pe care îl recunoști imediat: criza de zi cu zi, epuizarea, senzația că totul se repară prea încet și se strică prea repede.

În zona cinemaului cu identitate puternică, dar și cu umanitate, The Mastermind ia „filmul de jaf” și îl încetinește până când devine o lecție despre aroganță și autoamăgire. The Phoenician Scheme arată că stilul poate fi, în sine, o formă de comentariu despre putere și moștenire, iar Blue Moon transformă o noapte de băut și vorbe grele într-un portret dureros de vanitate și declin.

În final, lista e mai mult decât o ierarhie. E o fotografie de moment: 25 de filme – Misericordia, Presence, Black Bag, Cloud, The Naked Gun, The Phoenician Scheme, April, Peter Hujar’s Day, Blue Moon, Friendship, My Undesirable Friends: Part I—Last Air In Moscow, Resurrection, The Testament Of Ann Lee, Eephus, It Was Just An Accident, Train Dreams, The Perfect Neighbor, The Mastermind, 28 Years Later, The Secret Agent, Sorry, Baby, Sinners, Weapons, If I Had Legs, I’d Kick You, One Battle After Another – care, împreună, spun că 2025 nu a fost un an „liniștit”, dar a fost un an viu.