De ce există „știința stabilită” și cum este manipulată această idee în dezbaterile publice

Expresia „știința nu este niciodată stabilită” a devenit o armă retorică folosită frecvent de politicieni și activiști care încearcă să submineze consensul științific în domenii precum schimbările climatice sau vaccinurile.

Potrivit profesorului britanic Kit Yates, această formulare exploatează modestia metodologică a științei pentru a răspândi îndoiala în mod deliberat, scrie Live Science.

Cum este deturnată ideea de incertitudine științifică

Cei care promovează poziții marginale afirmă adesea că „știința este mereu în schimbare”, sugerând că toate teoriile sunt egal incerte.

Însă, după cum explică Yates, multe domenii sunt, de fapt, bine stabilite, de la teoria evoluției la gravitație și până la legile termodinamicii.

A considera că teoriile științifice nu pot fi niciodată definitive înseamnă a confunda revizuirea constantă a cunoașterii cu lipsa totală de certitudine.

„Știința nu înseamnă adevăruri absolute, ci explicații testate și confirmate de nenumărate ori”, notează Yates.

Așa cum teoria relativității nu a „anulat” legile lui Newton, ci le-a completat în contexte extreme, noile descoperiri nu invalidează ceea ce este deja confirmat în limitele sale de aplicare.

Politicienii care resping consensul științific invocând „libertatea de opinie” folosesc această ambiguitate pentru a justifica decizii contrare dovezilor, precum minimalizarea efectelor emisiilor de carbon sau resuscitarea miturilor despre vaccinuri.

„A spune că știința nu este stabilită”, avertizează Yates, „nu este un act de modestie intelectuală, ci o încercare de a submina realitatea”.

De ce consensul nu înseamnă dogmă

Faptul că știința rămâne deschisă la noi dovezi nu înseamnă că toate opiniile au aceeași valoare. În momentul în care o ipoteză a fost verificată riguros, cum este cazul teoriei germenilor bolilor sau al modelului heliocentric, disputarea ei nu mai are o bază rațională.

Yates subliniază că termenul „știință stabilită” nu presupune certitudine absolută, ci o încredere justificată bazată pe cantitatea și calitatea dovezilor disponibile.

În acest context, povara demonstrației revine celor care contestă consensul, nu comunității științifice.

Astfel, incertitudinea nu este o slăbiciune a științei, ci dovada că sistemul ei funcționează. A admite un grad de îndoială nu echivalează cu a susține că toate variantele sunt posibile.

De altfel, într-o lume tot mai polarizată, în care politicienii invocă relativismul științific pentru a evita adevăruri incomode, recunoașterea existenței „științei stabilite” este esențială pentru protejarea raționalității și a politicilor bazate pe dovezi.