Atunci când Marele Viscol a îngropat România: „Am încercat să ieșim, dar nu s-au deschis nici ferestrele, nici ușile”

În ultimele zile, România a fost lovită de un prim episod de iarnă ce a provocat haos în mai multe județe din cauza ninsorilor abundente și viscolului puternic. Trenuri au fost oprite, copacii căzuți au blocat șoselele, iar oamenii au fost nevoiți să se adapteze unor condiții meteorologice extreme. În acest context, ne aducem aminte de una dintre cele mai severe ierni din istoria țării, cea din februarie 1954, când România a fost îngropată sub zăpadă în urma „Marelui Viscol”. Această poveste ne arată cât de vulnerabili suntem în fața forțelor naturii, dar și cât de rezilienți am devenit atunci când ne confruntăm cu ele.

În februarie 1954, România a fost martora celei mai severe ierni din secolul XX, cunoscută în istorie ca „Marele Viscol”. Troienele de zăpadă s-au înălțat până la cinci metri, iar viscolul a suflat neîntrerupt timp de zile întregi, paralizând Bucureștiul și sud-estul țării. „Văzduhul e un infern, ninge, viscolește. Străzile sunt înfundate, vijelia zguduie pereții!“, scria la 2 februarie în jurnalul său scriitorul bucureștean Pericle Marinescu, reflectând gravitatea situației care a cuprins întregul oraș.

Vezi și: 10 cele mai mari ninsori din România: nămeți de 5 metri

Troienele au ajuns în scurt timp să înghită garduri, curți și case, unele fiind acoperite până la streșini. La fel cum scria și Pericle Marinescu, străzile s-au transformat în tranșee de zăpadă, în care oamenii abia se mai vedeau, pierzându-se în albul orbitor al troienelor. Aceasta era doar prima săptămână a lui februarie 1954, când iarna a înghețat totul în cale, afectând mii de oameni.

Ce schimbări aduce aderarea deplină la Schengen pentru români și economia țării

Ce să adaugi în butoi dacă varza murată a ieșit prea sărată. Trucul pe care îl foloseau bunicii

Iarna lui 1954, supranumită Marele Viscol, imagini Agerpres.

Ușile și ferestrele blocate de troiene

Dan Antoniu, cercetător istoric în domeniul aeronautic, își amintește că la momentul Marelui Viscol era un copil de nouă ani, locuind cu familia sa în cartierul România Muncitoare din București. Pe 3 februarie, viscolul a început cu fulgi imenși care cădeau fără oprire, iar a doua zi dimineață casa era cufundată în întuneric. „Geamurile erau acoperite cu zăpadă, la fel și ușile, majoritatea deschizându-se spre exterior”, povestește Dan Antoniu. Singura ușă pe care au reușit să o deschidă a fost cea de la bucătărie, care se deschidea în interior.

Familia a început să sape un tunel de ieșire prin omătul ce depășea înălțimea casei, atingând în unele locuri 3-4 metri, iar în alte zone chiar cinci metri. Tunelul oblic, înclinat la 45 de grade, le-a permis în cele din urmă să ajungă la stradă, deschizând astfel o cale de acces prin imensitatea nămeților. Însă în acele zile grele, nu numai viscolul și zăpada au fost provocările cu care s-au confruntat.

Iarna lui 1954 a mobilizat oameni din toate categoriile sociale, de la copii și pensionari până la militari, pentru deszăpezire. Imagini Agerpres.

Tragedii îngropate în zăpadă

În timp ce întreaga familie Antoniu încerca să deszăpezească drumul către stradă, un eveniment trist s-a abătut asupra lor: bunicul lui Dan a decedat în acea perioadă și trebuia înmormântat. Familia l-a dus pe brațe până la Bulevardul 1 Mai, de unde dricul a fost nevoit să facă un ocol lung până la cimitirul Sf. Vineri. „Groapa avea un metru în pământ, iar restul era doar zăpadă”, povestește Dan Antoniu, aducând în prim-plan cât de grea era situația pentru oamenii care se confruntau nu doar cu urgia vremii, ci și cu pierderile personale.

După câteva zile de viscol neîncetat, românii s-au mobilizat exemplar pentru a-și redobândi controlul asupra orașelor. În București, oamenii săpau tuneluri prin omăt, cărau zăpada cu căruțele până la Dâmbovița, până când stratul s-a mai domolit și autoritățile au scos tancurile Armatei. Acestea au avut însă sarcina dificilă de a deschide drumuri, uneori strivind mașini acoperite de nămeți, despre care nimeni nu mai știa că existau.

Marele Viscol din 1954 a mobilizat un număr impresionant de oameni pentru a ajuta la deszăpezirea drumurilor. Imagini Agerpre.

Deszăpezirea și mobilizarea comunistă

Pentru a face față situației de criză, autoritățile comuniste au organizat acțiuni de deszăpezire în tot orașul. S-au stabilit reguli clare, transmise prin ziare și radio. Pe bulevardele principale, se curăța mai întâi partea carosabilă pentru tramvaie, iar în curțile oamenilor era obligatoriu să se îndepărteze zăpada de pe lângă zidurile caselor. Era interzis să se arunce zăpada în gurile de canal sau să fie depozitată pe carosabil.

Mii de militari, înarmați cu lopeți, au lucrat fără încetare, iar zăpada era cărată cu camioanele și aruncată în Dâmbovița. Uzina Grozăvești elimina apă caldă pentru a topi zăpada și a preveni formarea podurilor de gheață. De asemenea, ziarul „Scînteia” chema constant bucureștenii să iasă la degajarea drumurilor, iar agitatorii organizați de fabrici scoteau cetățenii din case pentru a ajuta la deszăpezire.

Chiar și funcționarii au fost scoși din birouri pentru a ajuta la curățarea Bulevardului Magheru, iar femeile din cartiere au fost implicate în transportul pâinii de la brutării la centrele de distribuție. Deși condițiile erau extreme, eforturile au fost prezentate de presa comunistă drept un exemplu de unitate și sacrificiu, cu referiri repetate la „datoria patriotică” a fiecărui cetățean capabil de muncă.

Concluzii despre marea iarnă a româniei

Marele Viscol din februarie 1954 rămâne una dintre cele mai dure amintiri ale iernilor românești. Viscolul a atins o viteză record de 126 km/h în București, iar zăpada a atins grosimi impresionante de până la 173 cm, cu troiene de cinci metri în anumite zone. Acest episod de iarnă extremă a fost rezultatul interacțiunii dintre ciclonii mediteraneeni și aerul rece de deasupra României, generând ninsori abundente și viscole devastatoare.

Mobilizarea extraordinară a oamenilor, fie că era vorba de soldați sau cetățeni simpli, a demonstrat capacitatea de a face față unor situații extreme și a readus orașul la viață, pas cu pas, cu fiecare tunel săpat prin zăpadă. De exemplu, echipe de cetățeni și soldați au muncit împreună pentru a crea tuneluri care să conecteze casele cu principalele artere ale orașului, facilitând accesul la provizii și resurse vitale. Rămâne un moment al istoriei în care România a înfruntat și a învins o iarnă nemiloasă, dovedind solidaritate și curaj în fața naturii dezlănțuite.