Cum a „îngropat” tehnologia posterele, abțibildurile și cartonașele cu Hagi și Maradona

Prin anii 90 auzeai des în fața blocului că în anul 2000 vine „sfârșitul lumii”. Era subiectul de maxim interes pentru toți puștii de la acea vreme. Anul 2000 a venit și lumea a fost tot acolo. N-a fost sfârșitul lumii. Dar a fost începutul sfârșitului pentru o lume a posterelor întinse pe șifonier și pe pereții camerelor și a cartonașelor cu Hagi și Maradona. De care am uitat în fuga spre adaptarea la lumea digitală. Am ajuns aici pe repede înainte. Și trăim la fel. Dar, din când în când, ne lovește nostalgia.

[related]

Tu de când n-ai mai mâncat o gumă Turbo? Poate că au trecut niște ani buni de atunci, dar n-ai cum să nu-ți amintești gustul ăla pe care-l simțeai după ce te apucai să mesteci cauciucul ăla tare, colorat și parfumat. Am mâncat o gumă Turbo recent și m-am întors cu câțiva ani în trecut.

Simțul olfactiv are un impact puternic asupra ta și, de multe ori, un miros stârnește amintiri la care nu mai ajungi nici dacă te uiți pe poze vechi. Cam așa a fost și cu guma asta Turbo. M-a trimis instantaneu prin anii 2000.

Cele 3 ingrediente secrete pentru a transforma sosul de roșii într-o vedetă Michelin

Cum arată acum casa în care a locuit Sergiu Nicolaescu. Este o adevărată bijuterie arhitecturală, dar și măr de discordie între văduva și sora regretatului actor

Nu știu dacă ți se întâmplă și ție, dar eu când vorbesc de anii 2000 am tendința să cred că n-a trecut mult timp de atunci. Dacă-mi aduci aminte de ceva din 2004, să zicem, mă gândesc imediat că a fost în urmă cu câțiva ani. Numai că nu sunt câțiva ani. Sunt aproape 20 de ani de la momentul în care am trecut în secolul XXI.

Dar cred că mi se întâmplă asta pentru că refuz să cred că am ajuns atât de repede aici. Și că timpul s-a contractat puternic.

Adevărul e, însă, că totul se întâmplă pe repede înainte. Și n-ar fi rău să vedem ce am pierdut și ce am câștigat în această perioadă.

De ce toată lumea avea postere pe pereți și cartonașe cu fotbaliști

Dragon Ball a reprezentat pentru mulți cel mai puternic contact cu divertismentul asiatic

Prin anii 90 și începutul anilor 2000, poate că erai copil, poate că erai adolescent. Dar ar fi interesant să-ți aduci aminte cam cum ai făcut tranziția spre viața de adult. Ai început cu desene animate, mai mult ca sigur. Unele dubioase precum Son Goku. Seria Dragon Ball Z a fost fenomen la vremea ei. Altele clasice la care te uiți și acum cu nostalgie, cum ar fi Tom&Jerry.

La fel și albumele cu Pikachu și restul găștii de pe urma cărora cornurile pe care ți le cumpărai în pauza de la școală monetizau extrem de mult la acea vreme.

Cam așa era și cu cartonașele de fotbaliști. Făceai schimburi cu jucători pe care-i aveai de două ori și puneai mâna pe alții care-ți lipseau din colecție. Cunoști oameni care și-au vopsit părul galben la Mondialul din 98, pentru că așa au făcut Hagi și restul? Eu da.

Colecția care putea face idoli din fotbaliști

Spre adolescență, lucrurile s-au triat și ai migrat spre muzici și altele. Nu prea vedeai camere prin anii 2000 care să nu fie pline de postere. Pe șifonier, pe ușile de la birou, pe pereți. De la formații românești ca Genius și LA până la trupe de afară ca Metallica.

Era tot ce aveai la dispoziție pentru a „interacționa” cu artiștii tăi preferați, cu personajele din desene animate, cu fotbaliștii echipelor cu care țineai. Nu aveai Google să cauți poze cu ei, nu aveai YouTube să le urmărești videoclipurile sau meciurile oricând. Și era și ceva tangibil. Cumpărai o revistă de la chioșc, rupeai posterul de la jumătatea ei și ți-l lipeai pe perete.

Aveai o colecție de fotbaliști care era a ta. Erau acolo și, așa cum faci acum când îți deschizi Facebook să mai verifici una-alta, așa făceai și cu sertarul în care-ți țineai colecțiile.

Trăiești și cumperi pe repede-înainte

Motivul pentru care ești nostalgic atunci când auzi de astfel de lucruri este că acele momente nu prea mai pot fi înlocuite cu nimic acum. Sau pot fi înlocuite, numai că efectul nu e același. Acum, trăim și consumăm pe repede înainte. Americanii îi zic fast consumer. Sunt trenduri în marketing care vorbesc de fast content.

Pentru că asta e realitatea în care trăiești. Cauți să ai totul repede: de la haine până la informație. Colecțiile tale de cartonașe cu fotbaliști aveau o altă durabilitate. Le adunai greu. Un poster prindeai poate o singură dată pe lună, când ți se lansa revista preferată. Erau acolo, la tine în cameră. Erau produse tangibile, produse de care te atașai, legai o altfel de conexiune.

Acum, ai totul la îndemână. Dar totul durează puțin. Ia ca argument pentru asta fenomenul stories. Apărut pe Snapchat și împrumutat cu mult mai mare succes de Instagram. O postare tip stories durează 24 de ore după care dispare automat. Suficient timp să ajungă la cât mai mulți oameni. Dar care nu durează în timp și de care nu-ți mai aduci aminte ulterior. Pentru că vin alte stories. Și vor veni mereu.

Nu mai ai nevoie să stai cu ochii pe pereți la postere. Pentru că stai cu ochii pe news feed, „peretele” tău de Facebook. Acolo îți vezi oricând artiștii preferați. La orice oră din zi și din noapte, poți afla ce fac. Și parcă nu mai e atât de plăcut când dispare misterul. Multe vedete își trăiesc viața pe Instagram și Facebook. Și adună o groază de reacții. Dar nu ajungi să te atașezi prea tare de cineva pentru că apare altceva. N-ai timp să legi conexiuni puternice.

Companiile știu că ești nostalgic și „te plimbă„ în trecut pe banii tăi

Albumele cu Pikachu și celelalte personaje sunt probabil de multă vreme ajunse la gunoi. Dar asta nu înseamnă că seria Pokemon a murit în urmă cu 20 de ani. Privește cum s-au folosit japonezii de realitatea augmentată pentru a aduce personajele copilăriei tale în prezent.

Pokemon Go a avut un succes nebun la nivel mondial. Iar exemple de acest fel sunt multe. De la poveștile Disney pe care le știai din cărți și care acum sunt reintepretate pe marile ecrane până la petrecerile disco-retro, care sunt din nou la modă. Sunt puține festivalurile mari din România care să nu aibă o scenă intitulată „Nostalgia”. Și mereu e nebunie acolo. Vinilurile sunt, din nou, la mare căutare.

McDonald’s anunța chiar zilele trecute că va sărbători 40 de ani de Happy Meal cu jucării iconice din ultimele patru decenii. Printre ele, Mickey Mouse și Tamagotchi, care au marcat copilăria multora.

Fenomenul throwback e mai vizibil ca oricând. Nu-l vezi doar în hashtaguri.

Aruncă o privire la brandurile de haine și la colecțiile producătorilor mari. Ți se pare cumva că multe haine seamănă cu cele purtate de „dădaca” Fran Drescher și Joey în „Friends”?  Nu ți se pare, chiar așa e.

Cu „Once Upon a Time In Hollywood”, Tarantino s-a întors spre ceea ce consideră anii de glorie ai Hollywood-ului. Scorsese mai face încă un film cu mafioți, „The Irishman”, și apelează la aceiași grei De Niro, Pacino și Joe Pesci. Luna viitoare, pregătește-te să te uiți din nou la „Singur acasă”. Știi replicile pe de rost, dar tot te vei uita.

[related]

Pentru că marile branduri, indiferent de domeniu, știu că acele conexiuni pe care le-ai avut în copilărie sunt puternice chiar și azi. Doar că ele trebuie adaptate la noile vremuri. Îți spuneam în titlu că tehnologia „a îngropat” posterele, abțibildurile și cartonașele cu Hagi și Maradona. Am pus ghilimele pentru că nu le-a îngropat de tot. Ți le scoate la suprafață, dar pe alte căi.

E un pariu câștigător pe nostalgie. Care pică numai bine în era în care trăim pe repede-înainte și nu facem decât să consumăm și să ne consumăm.