Consumul de vin a crescut de la 6.800 de vagoane în 1950 la aproape 30.000 în 1980, adică de peste 4 ori. Cel mai excentric vin a ajuns în anii ’50 din centrele alimentare pe mesele românilor era numit, în popor, „Vin Ipeil” sau „vin din surcele’. Era considerat un alcool otrăvitor, obţinut prin distilarea lemnului, iniţialele IPEIL însemânând: „Întreprinderea pentru Exploatarea Industriei Lemnului”. Vânzările de ţuică se dublaseră în trei decenii, iar consumul altor feluri de băuturi alcoolice (distilate) a crescut de şase ori până în anii ’80.
În urma datelor statistice, consumul real de alcool în România era mult mai mare datorită cantităților subtanțiale de băuturi produse de români în propriile gospodării. Documentele din arhivă de la începutul anilor ’80 precizau neliniștea autorităţilor vremii pe seama faptului că românii îşi foloseau parcelele destinate cultivării legumelor pentru producţia de struguri. Cea mai mare îngrijorare a autorităţilor viza problemele cauzate de alcoolism la locul de muncă. Erau anunţate amenzi şi chiar pedepse cu închisoarea celor care ajungeau băuţi la serviciu. Autorităţile comuniste plănuiau interzicerea vânzării de băuturi alcoolice în imediata vecinătate a uzinelor.
Confrom Adevărul, în campaniile de presă anti-alcool, românilor le era amintită adesea legenda regelui get Burebista care a ordonat distrugerea plantaţiilor de viţă de vie din ţara sa. Originea acestei evocări era un citat al istoricului antic Strabon. „Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista i-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi prin ascultare faţă de porunci, încât în câţiva ani a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani”, scria istoricul, în Geografia.