Toate rugăciunile creștinilor se încheie cu ”Amin”. Totuși, cuvântul se folosește și în religia ortodoxă, cât și în cea catolică sau musulmană. Puțini știu, însă, originea interjecției și cum s-ar traduce.
Cuvântul ”Amin” provine din ebraică -amen- și înseamnă ”așa să fie” sau ”cu adevărat”. Este un cuvânt liturgic ce apare de 13 ori în Vechiul Testament și de 119 ori în Noul Testament, din care de 52 de ori în evangheliile sinoptice și de 25 de ori în Evanghelia după Ioan. În zonele rurale românești se mai traduce și ca ”așa a fost, așa este și așa va rămâne”.
În Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), cuvântul este explicat astfel: „este folosit în texte religioase sau în practica Bisericii creștine, utilizat ca formă de încheiere a rugăciunilor. Adevărat! așa să fie! ♦ Fam. Adio! s-a terminat! 2. S. n. (Pop.; în expr.) Cât(u-i) aminul sau până (ori nici) la amin = niciodată, nicidecum. – Din sl. aminŭ”
Majoritatea oamenilor îl rostesc în grabă, la finalul rugii, pentru că așa au învățat de la părinți și de la confesorii lor, fără să se gândească prea mult la semnificația reală a cuvântului. ”Amin” trebuie spus încet, blând și cu evlavie, reprezentând un legământ cu credința. Prin el, omul simplu care se roagă își rostește încă o dată credința și își ia angajamentul că va respecta rugăciunea și cuvântul dat Domnului.
În religie, rugăciunea este socotită dialogului omului cu un zeu sau spirit, precum Dumnezeul creștin. În Biserica Ortodoxă, ruga este de trei feluri: de slavă, de mulțumire și de cerere.
Se referă la Scripturile sacre din iudaism și creștinism. Pentru creștini, cartea sfântă constă în Vechiul Testament împreună cu Noul Testament, iar pentru evreii credincioși constă în Biblia ebraică. Prima traducere integrală a Bibliei în limba română a fost tipărită în anul 1688 și a cunoscut mai multe transformări. Una dintre ele a aparținut lui Dumitru Cornilescu. Prima traducere a ierodiaconului a fost inițial acceptată de Biserica Ortodoxă, a primit binecuvântarea patriarhului României, dar a fost ulterior respinsă de Biserica Ortodoxă, apoi folosită de Oastea Domnului și de confesiunile neoprotestante.