73 de ani de când s-a stins lumina în celula nr 9. Marele Iuliu Maniu: torturat, chinuit, condamnat, dar cu spiritul neînvins: „Eu de la calea ma nu mă abat!”

La 5 februarie 1953, într-o iarnă aspră, într-o celulă rece și izolată din penitenciarul Sighetu Marmației, se stingea unul dintre cei mai importanți oameni de stat ai României moderne: Iuliu Maniu. Avea 80 de ani și purta pe umeri nu doar povara vârstei, ci și greutatea unei istorii pe care regimul comunist încerca să o șteargă cu brutalitate. Moartea sa nu a fost una firească, ci rezultatul direct al unui regim de detenție conceput pentru distrugerea fizică și morală a deținuților politici.

Arestarea și condamnarea pe viață a liderului țărănist

Închisoarea de la Sighet a fost aleasă deliberat de autoritățile comuniste drept loc de exterminare lentă a elitelor României interbelice. Aici au fost aduși oameni politici care contribuiseră decisiv la făurirea României Mari, episcopi greco-catolici și romano-catolici, intelectuali de marcă, lideri ai opoziției democratice și persoane considerate periculoase pentru noul regim. Izolarea, frigul, foamea și lipsa îngrijirilor medicale transformaseră penitenciarul într-un adevărat loc al morții.

Iuliu Maniu se afla în stare de arest încă din 14 iulie 1947, ca urmare a celebrei înscenări de la Tămădău. Autoritățile comuniste au orchestrat acest episod pentru a elimina definitiv Partidul Național Țărănesc și conducerea sa. Procesul care a urmat a fost unul sumar, lipsit de orice urmă de justiție reală, iar sentința era decisă dinainte.

La 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu a fost condamnat la închisoare pe viață. Ordinul de arestare cu numărul 105.515 din 27 noiembrie 1947 a dus la trimiterea sa în penitenciarul din Galați. Pentru fostul prim-ministru al României, pentru liderul opoziției democratice și apropiatul regelui Mihai, începea un drum al umilinței și suferinței, menit să îl reducă la tăcere definitiv.

Zodiile pentru care relaţiile ajung la un alt nivel. Horoscopul iubirii pentru săptămâna 9-15 februarie 2026

O nouă mutare la Antena 1. Prezentatoarea de ştiri care ar urma să se alăture postului TV cât de curând

Transferul la Sighet și începutul distrugerii fizice

În august 1951, Iuliu Maniu a fost transferat la Sighet, împreună cu Ion Mihalache și alți fruntași național-țărăniști. Penitenciarul se afla sub conducerea lui Vasile Ciolpan, un personaj sinistru, responsabil de un regim de detenție extrem de dur. Gardienii aveau ordin clar să mențină deținuții complet izolați unii de alții, pentru a preveni orice formă de solidaritate sau comunicare.

Majoritatea deținuților aveau vârste înaintate, iar regimul aplicat era unul de distrugere fizică lentă. Hrana insuficientă, frigul extrem, lipsa tratamentelor medicale și presiunile psihologice constante au dus la degradarea rapidă a stării de sănătate a lui Iuliu Maniu. După șase ani de detenție, organismul său era epuizat, iar trupul îi devenise o povară greu de dus.

Vezi și: Cum s-a făcut Marea Unire pe 1 Decembrie 1918. Discursul lui Iuliu Maniu: „Pentru a întemeia pentru vecie România unită şi mare”

Ultimii ani de viață și degradarea sănătății

Starea lui Iuliu Maniu s-a deteriorat dramatic în ultimii ani petrecuți la Sighet. Deși autoritățile au permis aducerea lui Nicolae Carandino pentru a-l îngriji, ajutorul venit era mult prea târziu.

Maniu ajunsese în situația în care nu mai putea merge singur și nici nu se mai putea hrăni fără ajutor. Slăbit, bolnav și izolat, fostul om de stat îndura în tăcere suferințe greu de imaginat.

Și totuși, dincolo de degradarea fizică, spiritul său rămânea neclintit. Omul care fusese unificator și creator al statului național modern, fost șef al Partidului Național Român din Transilvania, fost prim-ministru al României și președinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei nu renunțase la convingerile sale. Integritatea și verticalitatea sa morală erau imposibil de frânt, chiar și între zidurile unei temnițe comuniste.

Discursul lui Iuliu Maniu la Marea Unire din 1918. Foto arhivă

Moartea din celula nr. 9 și tăcerea impusă

În noaptea de 5 februarie 1953, Iuliu Maniu s-a stins în celula cu numărul 9. Regimului îi era teamă chiar și de moartea sa, motiv pentru care totul s-a desfășurat în cel mai strict secret. Trupul neînsuflețit a fost ridicat rapid, fără ceremonii, fără martori, fără dreptul la o minimă demnitate umană.

Vasile Ciolpan a comunicat la București, conform documentelor de arhivă, un mesaj sec și cinic: „În celula numărul 9 s-a stins lumina”. Această formulare rece ascundea, de fapt, dispariția unuia dintre cei mai mari oameni politici ai României. Moartea lui Maniu nu trebuia să devină un simbol, nu trebuia să provoace reacții sau să alimenteze memoria colectivă.

Mărturia cutremurătoare a lui Nicolae Carandino

Nicolae Carandino, fost redactor-șef al ziarului „Dreptatea” și coleg de detenție cu Iuliu Maniu, a lăsat una dintre cele mai emoționante relatări despre noaptea morții acestuia. Din perspectiva sa, dispariția lui Maniu a fost percepută ca un moment de o gravitate aparte, simțit de întreaga închisoare.

„Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruța poposită în curtea închisorii, uruiala roților, nechezatul cailor, zgomotul ușor ferecat al șleaurilor. Apoi toate s-au liniștit. Maniu pleca spre groapa comună și spre gloria eternă”, avea să scrie Carandino în volumul său de memorii „Nopți albe și zile negre”.

Citește și: ”Trăiască România Dodoloață!” Studentul Lucian Blaga, martor la Marea Unire din 1918 de la Alba Iulia

O înmormântare fără nume și un act de deces întârziat

După moarte, trupul lui Iuliu Maniu a fost aruncat în Cimitirul Săracilor din Sighetu Marmației, într-o groapă comună, fără cruce, fără nume, fără posibilitatea ca familia sau apropiații să îi aducă un ultim omagiu. Era modul prin care regimul comunist încerca să șteargă definitiv urmele existenței sale.

Actul de deces al lui Iuliu Maniu a fost întocmit abia la 20 iulie 1957, la aproape patru ani și jumătate după moartea sa. Pe acest document oficial, marele om de stat era trecut drept „fără ocupație”, o insultă finală adusă unei vieți dedicate serviciului public și interesului național.

Iuliu Maniu, omul Unirii și al statului român modern

Cu mult înainte de a deveni deținut politic, Iuliu Maniu fusese unul dintre artizanii României Mari. La 23 mai 1919, în calitate de președinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, echivalentul unui prim-ministru interimar, îi primea la Oradea pe regele Ferdinand și pe regina Maria. Vizita regală confirma unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat și eliberarea teritoriilor amenințate de revoluția bolșevică a lui Béla Kun.

Maniu fusese avocat al Mitropoliei Greco-Catolice din Blaj, lider al Partidului Național Român din Transilvania, membru al parlamentelor de la Budapesta și București și una dintre cele mai respectate figuri ale vieții politice românești. Toate aceste merite au fost transformate de comuniști în capete de acuzare.

Un spirit imposibil de frânt

Comuniștii nu l-au iertat niciodată pe Iuliu Maniu, nici în timpul vieții și nici după moarte. Tocmai pentru că simboliza democrația, legalitatea și legătura cu Occidentul, el trebuia să dispară. Și totuși, chiar și în detenție, Maniu a refuzat să abdice de la principiile sale.

„Pe mine nu reușesc să mă intimideze, eu de la calea mea nu mă abat, eu hotărârile mele nu mi le schimb, eu ce cred că este bine pentru țară și pentru neam, asta fac”, declara el în închisoare. Aceste cuvinte sintetizează esența unui om care a ales demnitatea în locul compromisului.

Vezi și: Politicieni care au gândit Marea Unire și-au sacrificat averile pentru ea. Cum au devenit „elemente dușmănoase” condamnate de comuniști: prețul libertății plătit pentru o Românie unită

Memoria lui Iuliu Maniu, între uitare și recuperare

La 73 de ani de la moartea sa, figura lui Iuliu Maniu rămâne un reper moral și istoric. Deși regimul comunist a încercat să-l reducă la tăcere, memoria sa a supraviețuit prin mărturii, documente și prin conștiința celor care înțeleg importanța sacrificiului său.

Moartea din celula nr. 9 nu a fost sfârșitul, ci începutul unei memorii care continuă să inspire. Iuliu Maniu rămâne simbolul omului politic care a plătit cu viața pentru convingerile sale, un exemplu de verticalitate într-un secol al compromisurilor și al violenței ideologice.