Daunele oceanului aproape dublează costul schimbărilor climatice. Avertismentul oamenilor de știință

Când auzi „costul schimbărilor climatice”, te gândești, de obicei, la valuri de căldură, secetă, incendii și inundații pe uscat. Doar că o parte uriașă din poveste se desfășoară pe apă, iar până acum a fost tratată, în mod convenabil, ca și cum n-ar exista în calculele economice.

Imaginează-ți o comunitate de coastă care trăiește din pescuit și turism. În noiembrie 2025, taifunul Kalmaegi a lovit Vietnamul, iar imagini cu bărci de pescuit distruse pe țărm au devenit un simbol al vulnerabilității economiilor dependente de mare. Când marea se schimbă, se schimbă și factura – doar că, ani la rând, factura asta n-a fost trecută în bilanț.

Un preț mai real pentru poluare: ce schimbă „blue SCC”

Un studiu coordonat de cercetători de la Scripps Institution of Oceanography (UC San Diego) propune o corecție majoră: includerea daunelor oceanului în „costul social al carbonului” (SCC), indicatorul care estimează, în bani, pagubele produse de emiterea unei tone de CO₂. În formularea lor, componenta lipsă devine „blue SCC” – adică partea de cost asociată degradării „capitalului albastru” (ecosisteme marine și infrastructură dependentă de ocean).

Concret, cifrele sunt greu de ignorat: dacă excluzi oceanul, SCC este evaluat la 51 dolari/tonă CO₂; când incluzi daunele marine, urcă la 97,2 dolari/tonă – o creștere de aproximativ 91%. Tradus în bani la scară planetară, diferența asta contează enorm, mai ales într-un an în care emisiile globale totale de CO₂ au fost estimate la 41,6 miliarde de tone.

Horoscop marți, 3 februarie 2026. Zi dificilă pentru două zodii, pot pierde o sumă importantă de bani

Cele trei zodii cu noroc la bani în săptămâna 2-8 februarie 2026. Vin câştiguri din multe direcţii

De ce oceanul a lipsit din calcule și ce se pierde când îl ignori

E ușor să subestimezi oceanul fiindcă multe efecte sunt „difuze”: pierderea recifelor de corali nu se vede în PIB-ul unei țări la fel de rapid ca prăbușirea unei autostrăzi, iar acidificarea nu are un moment „viral” precum un uragan filmat din dronă. Tocmai de asta, autorii spun că indicatorii economici au tratat, practic, oceanul ca pe o valoare zero, deși acoperă circa 70% din suprafața planetei și susține lanțuri întregi de hrană, comerț și protecție de coastă.

Studiul adună, într-un singur cadru, mai multe tipuri de pagube: impactul asupra coralilor și mangrovelor, perturbarea pescăriilor, efectele asupra porturilor (și deci asupra comerțului), plus acvacultura/maricultura. Nu e vorba doar despre pierderi „de piață” (pește mai puțin, transport mai scump), ci și despre valori care nu se tranzacționează direct: faptul că un ecosistem are importanță culturală, identitară sau pur și simplu există și vrei să rămână acolo.

Cine plătește nota și ce înseamnă pentru politici și investiții

O concluzie incomodă a studiului este distribuția inegală a pagubelor. Țările cu responsabilitate istorică mai mare pentru emisii nu sunt, de regulă, cele care simt primele și cel mai dur efectele asupra hranei și sănătății. Insulele și statele cu venituri mai mici, unde consumul de fructe de mare cântărește mai mult în dietă, pot vedea mai rapid efecte în nutriție și, implicit, în morbiditate și mortalitate.

În același timp, subiectul SCC a devenit tot mai politic. În SUA, de exemplu, o directivă din 2025 a împins agențiile federale să evite folosirea SCC în analize cost–beneficiu, cu excepția cazurilor în care legea o cere explicit – o mișcare care, practic, reduce presiunea de a contabiliza pagubele reale ale poluării.

Dacă lucrezi în finanțe, politici publice sau analiză de risc, ia „blue SCC” ca pe un semnal de alarmă: riscul climatic nu e complet fără riscul oceanic. Iar dacă vrei să urmărești cum se traduce asta în instrumente concrete, uită-te la dezbaterea despre prețul carbonului și la felul în care costurile ajung, în final, în economie. Ideea centrală e simplă: când îți lipsește o jumătate de planetă din ecuație, îți iese un rezultat confortabil, dar fals.